Blog

După pandemie, la nivel mondial, frica de apropiere, a atins dimensiuni foarte mari. Din frica de Coronavirus, au derivat fobii, precum germofobia (frica de microbi), haptofobia (frica de contact fizic) și misofobia (frica de murdărire sau contaminare).

Tot în urma unor comportamente aparent anormale, din pademie, statul în casă, lucratul de acasă și scoala online, au apărut și fobiile sociale, cele mai greu de suportat mai ales pentru că afectează viața cotidiană și pot duce la izolare.

Poate, înainte de pandemie, ideea de a suferi de ipohondrie era atribuită categoric persoanelor cu anumite trăsături comportamentale clinice.

Post pandemie, însă, definiția și manifestările specific acestui diagnostic se încadrează într-o scară mai largă. Oamenii tind, mai ales în zilele noastre, să eticheteze și să categorizeze orice trăsătură sau comportament uman, fie el simptomatic sau nu!

Acest aspect vulnerabilizează la rândul lui și pe cei care poate odinioară trăiau la un nivel considerat normal, nepatologic anumite stări.

Totuși, după pandemie teama de a nu contacta o boală, teama de a nu se îmbolnăvi, teama de spațiile aglomerate a devenit mai accentuată și s-a remarcat la un număr mai crescut de populație o stare de hipervigilență emoțională, adică anxietate pe fondul experienței pandemice. O mai mare majoritate a oamenilor au manifestat îngrijorare, chiar și numai la nivel de gând (fără a se lansa într-o stare de panică), atunci când cineva a strănutat lângă ei sau a tușit. E de înțeles că în conștientul colectiv au rămas niște markeri psihologici care îi fac pe mulți să tresară involuntar.

Când ne referim la fobii, din punct de vedere psihologic, ele se traduc ca o stare de anxietate persistentă, o frică accentuată trăită la un nivel excesiv față de un obiect sau situație. Ea se declanșează brusc, pe fondul fricii. Pentru a vorbi în sens clinic ce necesită tratament e nevoie să se mențină mai mult de 6 luni. Diferența între fobie și frică, este că fobia nu are măsură, paralizează emoțional persoana și îi restricționează viața. Fobia intră la categoria nevroze și nu psihoze, pentru că persoana nu pierde contactul cu realitatea, iar ca simptom poate da tahicardie, puls crescut, dureri de stomac, amețeli, tremor și greață.

În spectrul ipohondriilor, apare teama permanentă asupra probabilității de a avea o boală sau mai multe afecțiuni. Un ipohondru va tinde să accentueze semnele fizice și normale ale corpului și va manifesta o tendință acută de catastrofare. Din cauza insecurității emoționale, la un moment dat, astfel de persoane vor începe să trăiască simptomele bolii pe care își închipuie că o au.

Tot în perioada post pandemică, a crescut numărul celor care, în continuare, aleg să lucreze mai mult de acasă, ca zonă de siguranță, dar și confort, mai ales pentru că s-a schimbat nevoia și percepția asupra vieții.

Ceea ce înainte era excepție, acum a devenit regulă. Oamenii aleg, tot pe baza experiențelor marcante, să se retragă și să locuiască mai mulți în zone mai liniștite sau încearcă viața la țară, ca alternative a vieții la oraș. (Valentina Șimon, psihoterapeut sistemic)

Tratamentul, în cazul fobiilor, este și va fi mereu cunoașterea de sine, înțelegerea propriilor trăiri. În acest sens, psihoterapia ajută la înțelegerea contextului formării temerilor și, la nevoie, în situațiile acute, poate oferi și suport pentru alt tip de tratament.

Pentru unii, ar putea fi prea mult, să accepte că trupul nostru comunică prin emoţiile pe care le trăim, cu o putere mai mare decât o voce. Este drept, oamenii, uneori, nu pot percepe logic sau nu pot “auzi” dincolo de urechi, ceea ce emoţiile noastre vor să transmită. În realitate, ceea ce simţim, “totul nostru”, găseşte calea potrivită pentru a ne capta atenţia şi, mai apoi, se manifestă cu ajutorul corpului nostru.
Am ales să trăiesc experienţa conştientizării unor astfel de manifestări cu mare intensitate emoţională, în cadrul unui workshop de bodypsychotherapy.
Sunt recunoscătoare ca am avut ocazia să îl reîntâlnesc pe Felix Hohenau din Austria, psihoterapeut ce abordează acest concept în şedinţele lui de terapie şi nu numai.
Bodypsychotherapy este despre conştientizarea emoţiilor pe care le trăieşti şi manifeşti, cu ajutorul şi prin intermediul corpului tău.
Sunt, de asemenea, recunoscătoare pentru ceea ce am primit din partea colegelor mele psihoterapeute, cu care am participat la eveniment. Le mulţumesc pentru ceea ce au exprimat din tot sufletul lor şi cu multă sinceritate, pentru că, fiecare experienţă împărtăşită m-a îmbogăţit emoţional.

Îndrăznesc să spun că tot ceea ce am trăit la acest eveniment m-a ajutat în procesul meu continuu de vindecare şi dezvoltare, nu doar emoţională, ci şi profesională.

Viaţa şi relaţiile, de orice tip sunt într-o continuă dinamică. Şi noi, ca terapeuţi cu experienţă, suntem, în primul rând, oameni cu poveşti proprii. Avem şi noi nevoie de vindecare şi împărtăşire, în fiecare etapă a vieţii noastre, ajutor pentru dezvoltarea abilităţilor de percepţie a trăirilor şi emoţiilor care ne înconjoară.
Am învăţat şi voi păstra marcat în imunitatea mea afectiv-emoţională, că: NU TREBUIE SĂ FIM PERFECŢI, CI PREZENŢI! Iar corpul nostru, chiar dacă uneori e încercat de răceli zdravene, nu înseamnă că nu luptă şi nu e puternic.
Mereu va exista slăbiciune în fortă şi putere şi mereu va exista curaj acolo unde există teamă.
Legăturile puternice vindecă, apropie, transformă şi susţin, iar legăturile în care vulnerabilitatea e permisă, emoţiile sunt respectate, primite şi susţinute reciproc, asigură echilibrul atât de valoros, într-o relaţie. Din astfel de relaţii ne putem asigura hrana emoţională pentru momentele grele, dar şi pentru cele pline de fericire.
Îi mulţumesc colegei şi colaboratoarei mele, Cristina Cojocaru, că a făcut posibilă această întâlnire.

În cazul atacurilor de panică, senzațiile fizice sunt atât de puternice încât pot fi asemănătoare cu cele ale unui atac de cord. Atacurile de panică sunt fie un simptom al unei tulburări de panică, fie o manifestare a unei stări generale de anxietate.

În cazul unui atac de panică există câteva instrumente pe care le puteţi folosi pentru ca manifestările să vă pară mai puțin înfricoșătoare:

1. Atacurile de panică apar adesea cu senzaţii de genul: furnicături, amețeli, respirație greoaie și abundenţă de gânduri. Încercările de a lupta cu aceste senzaţii, pot duce la epuizare. Deși este contraintuitiv, oferiţi-vă timp pentru a le observa şi lasaţi-vă să treceţi conştient prin episod. Astfel puteţi reduce din intensitatea lui. Încercaţi o anticipare a trăirilor.

2. Atacurile de panică vă pot face să vă simțiți că pierdeţi controlul. În astfel de situaţii, poate fi util un exerciţiu de respiraţie în care să implicaţi întregul corp. Astfel, îl puteţi conştientiza mai uşor şi îl puteţi folosi ca ancoră în realitate, în caz de nevoie. O altă modalitate de ancorare în timpul unui atac poate fi frecarea mâinilor sau a picioarelor goale pe o suprafața unui scaun, a unui covor sau a unei canapele sau strângerea în mână a unui cub de gheaţă.

3. Atunci când trăiţi un atac de panică, partea emoțională a creierului denaturează comenzile. Hormonii de stres inundă creierul și corpul trece pe modul de supraviețuire. Angajarea părţii raţionale a creierului în domolirea emisferei emoţionale este una dintre cele mai eficiente terapii pentru anxietate și panică. De exemplu, raționamentul verbal poate ajuta etichetarea şi înţelegerea senzaţiilor neplăcute, ca erori trecătoare: “Acum simt aşa, va fi neplăcut puţin, dar va trece”.

O altă modalitate de trece mai uşor peste atacul de panicăeste angajarea raţuinalului în sarcini care necesită abilități motorii sau cognitive (spălat de vase, sortat de rufe, cuvinte încrucișate etc.)

Dacă se întâmplă să aveți mai multe atacuri de panică într-o zi sau dacă constatați că sunteți în mod constant îngrijorat de faptul că aveți astfel de manifestări, aplelaţi la un profesionist în domeniul sănătății mintale. Discuţiile şi întâlnirile cu el vă pot fi de mare folos.

De multe ori, la începutul unei relaţii ne întrebăm dacă persoana de lângă noi este “aleasa” și dacă totul va rămâne perfect. Inevitabil, traiul zilnic şi realitatea nu se ridică, de cele mai multe ori, la nivelul așteptărilor noastre. Atunci când întâmpinăm probleme, ne putem simți copleșiți sau nesiguri pe sentimentele noastre. Pentru a găsi soluţii cât mai viabile în astfel de situaţii, cea mai bună soluţie este psihoterapia.

În relaţii, tendinţa generală este de a supracomplica lucrurile

În multe situaţii, partenerii ajung să se întrebe dacă persoana cu care formează cuplul este “sufletul pereche” și dacă totul va rămâne perfect. Inevitabil, realitatea nu este şi nu va fi perfectă, însă, când apar problemele în relaţie, dacă ambele părţi doresc rezolvarea, soluţiile pot fi mult mai simple decât par.

Tipurile de parteneri

Cei care “fac mai mult” într-o relaţie atacă totdeauna frontal, o problemă, atunci când o identifică. Dacă sunteți acest tip, vă este greu să stați, pur și simplu şi doriți să faceți ceva, orice, pentru rezolvarea ei. Vă aruncați cu capul înainte și vă dedicați timpul și energia necesare pentru a repara ceea ce nu este în regulă. Sunteţi proactiv şi, în multe situaţii, abordaţi problemele potențiale înainte ca acestea să apară.

A face mai mult nu trebuie să fie consumator de timp. Începeți prin a doza o parte din energie, către relaţia de cuplu şi transformaţi-o în prioritate. Beneficiile vor apărea negreşit. Petreceți timp pentru a vă dezvolta abilitățile de relaționare, de exemplu şi depuneţi mai mult efort în pat. Dorinţa crescută şi satisfacția sexuală pot contracara familiaritatea și plictiseala şi minimizează potențialului de infidelitate.

Cei care au mari aşteptări ar fi bine să cereți mai puțin. Strategia “pretinde mai puțin” va fi pe placul celor care își dau seama că interpretarea sau evaluarea acțiunilor partenerului, dar şi anumitele reguli în relaţie, le afectează fericirea. Ridicarea partenerului la nivelul de “suflet pereche” îl poate forța să se ridice la un standard aproape imposibil de atins. Potrivit ar fi, pentru persoanele cu mari aşteptări, să ceară mai puţin şi să realizeze că nimeni nu e perfect, nici măcar propriul partener. Dacă aveţi aşteptările prea mari, nu veţi reuşi să apreciați partenerul grozav pe care îl aveți.

Cei care sunt prea critici se recomandă să nu caute probleme. Chiar dacă așteptările vă sunt calibrate corespunzător, este posibil să fiţi prea critic față de partener și relația în sine. Persoanele cu tendiţa de a critica, chiar dacă relaţia nu are probleme semnificative, au tendința de exagera micile probleme. A pretinde mai puțin nu înseamnă a coborî standardele, ci a îmbunătăţi starea de mulţumire şi fericire.

Apreciați mai mult ceea ce aveți

În cuplu, este recomandabil să adoptați o atitudine de recunoștință. Uneori, îmbunătățirea relației poate depinde doar de asta. Sărbătoriți aspectele pozitive. O relație bună are mult mai multe aspecte pozitive decât negative.

Dacă sunteţi în impas, alegeți cât de curând momentul de start pentru o atitudine pozitivă, de apreciere şi recunoştinţă. Aveţi toate şansele de a crea un impuls pozitiv care, mai apoi, să devină bază pentru alte strategii.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

După cum subliniază psihologul Katarina Kovacevic și colegii săi de la Universitatea York (Canada), într-un articol pe care l-au publicat recent în The Journal of Sex Research, majoritatea crede că sexul spontan este mai satisfăcător decât cel planificat. În general, acest mit a fost creat cu ajutorul scenelor din filme: sex spontan = fierbinte, pasional și impulsiv. În plus, sexul spontan duce cu gândul spre începuturile relației când dorința sexuală era mare și sexul spontan era mai mult decât firesc.

Cu toate acestea, pe măsură ce relațiile intime se maturizează, dorința sexuală scade. Poate, pe de-o parte, familiaritatea nu este la fel de interesantă ca noutatea, iar pe de alta, îndatoririle zilnice pot face dificilă găsirea timpului sau energiei pentru sex.

Multe cercetări arată că cuplurile care fac sex frecvent sunt mai fericite și mai mulțumite de relația lor. Important este, sunt de părere cercetătorii din domeniul psihologiei, ca partenerii să se conecteze intim în mod frecvent, nu să analizeze constant dacă sexul pe care îl au este „uimitor” sau „cutremurător”.

Într-un studiul actual, Kovacevic și colegii ei au investigat convingerile cuplurilor romantice despre sexul spontan și planificat. Ei au întrebat, de asemenea, dacă sexul spontan sau planificat a fost perceput ca fiind mai satisfăcător. Majoritatea participanților a răspuns că sexul spontan este mai satisfăcător decât cel planificat. Cu toate acestea, au fost și persoane care au declarat că preferă ca întâlnirile lor sexuale să fie planificate. Chiar dacă sexul spontan este ideal ca formă de manifestare, poate fi mai practic, pentru unii, să găsească timp special pentru sex, în programul lor încărcat.

Apoi, dacă ne referim la adulții în rol de părinți, cu copii mici sau preșcolari, e firesc să apară frecvent discuții referitoare la disponibilitatea pentru sex mai ales pentru că variabilitatea emoțională e alta, din pricina solicitărilor axate pe implicarea dezvoltării emoționale și educaționale a copiilor. Pe de altă parte, tot în aceleași faze de viață, modul diferit al adulților de a înțelege și relaționa, ca parteneri, dar și ca părinți, poate influența major dorința de apropiere față de partener, cu precădere în cazul femeilor.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

1.Când simțim frica, în mod constant, manifestările ei sunt senzaţii de temere, neliniște şi deseori comportament de tip evitant.

Când simțim frică, ajungem să evităm aproape orice ține de aspecte relaționale, confruntări, asumări şi altele. În relațiile de cuplu, maritale sau de familie, frica se manifestă prin evitarea discuţiilor despre aspecte emoționale, ce țin de partener, relație în general sau legate de situații care ne-ar putea face să ne simțim inconfortabil.

2. Anxietate! Frica duce, de asemenea, la apariția anxietății. O astfel de stare poate fi observabilă uşor la persoane care sunt frecvent îngrijorate, agitate și care au dificultăți de concentrare.

3. Tipare negative de gândire. Când simțim frică, se poate întâmpla, foarte ușor, să avem gânduri negative, tipare de gândire care ne limitează sau blochează în faţa unor posibile  soluții sau la identificarea de resurse pentru rezolvarea anumitor stări și situații de viață.

Unii oameni au tendința să catastrofeze şi își imaginează ce e mai rău (gândire de tipul alb-negru, bine-rău, corect-greșit) şi adoptă tipare cu care ajung să operaționalizeze și generalizeze în viața de zi cu zi. Sunt, de asemenea, persoane care tind să gândească în concluzii.

4. Frica creează probleme legate de încrederea de sine! Frica erodează relațiile; în primul rând pe cea cu sinele şi apoi relaţiile cu ceilalți.

Când unui partener de cuplu îi e teamă să nu fie rănit sau trădat, va avea probleme de încredere în partenerul său chiar și atunci când acesta din urmă nu i-a greşit cu nimic.

5. Sentimentul de frica poate fi resimţit şi organic şi poate activa reacţii precum: transpirația, sufocarea, tensiunea musculară etc.

De reținut că teama, ca și alte sentimente, este unul uman. Fără conștientizarea unei doze de frică nu am putea fi vigilenți în viața noastră. Ea ne ajută să fim prompți în anumite situații, să luăm atitudine și să ne protejăm. Dar, când starea de frică crește la un nivel critic, și ne copleșește, atunci are cu siguranță efecte negative asupra noastră și ne afectează starea de echilibru, relațiile etc.

În astfel de situaţii, ajutorul unui specialist vă poate fi util. Apelaţi cu încredere la un psihoterapeut care să vă ajute să lucrați și să vă transformați acea starea cel puțin într-una gestionabilă.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://online.uwa.edu/

Rep: De ce optează oamenii pentru călătoriile solo?

Valentina Şimon: Cred că “solo” e doar un mod de a spune. Pentru că, de fapt, în majoritatea situațiilor, oamenii caută şi în aceast mod o companie socială. De curând o amică ce s-a despărțit de soțul ei a ales o astfel de variantă last minute, din nevoia de a se regăsi/reconecta cu sine și în compania altor oameni. De unde altundeva decât din relaţii, să își poată satisface nevoia de socializare tipic umană, nevoia de conectare cu propriile valori personale care, poate de cele mai multe ori într-o relație, ajung să fie nesatisfăcute sau satisfăcute parțial spre puțin dacă este vorba de familii cu copii.

Rep: De ce majoritatea sunt femei care merg singure în concediu?

V.Ş.: Nu doar oamenii singuri, fără o relație aleg să meargă în aceste călătorii, ci și cei care doresc altfel de experiențe. Cred că este vorba şi despre oportunitatea de a explora ceea ce ne înconjoară, prin ceea ce ni se pune la dispoziție. În astfel de experienţe se întâlnesc diversele nevoi umane cu ofertele firmelor sau grupurilor tematice create tocmai în jurul unor astfel de nevoi de relaționare. Pentru o categorie de oameni este despre nevoia de a scăpa de sentimentul de singurătate, pentru alții e un mod de a schimba ceva în viața lor, iar pentru alții e pur şi simplu o altă experienţă.

Poate pentru că este mai acceptabil din punct de vedere social ca femeie să îți expui o parte din vulnerabilitatea emoțională și să verbalizezi de ce anume alegi să faci ceea ce faci. Asta nu înseamnă că bărbații nu fac și ei astfel de alegeri. Poate că acţionează mai izolat, mai de unii singuri, doar cu ei înșiși şi nu doresc atât de multă interacțiune cu alții, mai ales dacă sunt răniți emoțional. Femeile, cultural și ca fire, au o mai mare dorință de a-și da curs împlinirii nevoilor, de a lua atitudine în privința a ceva cu conotație afectivă, emoțională. Sunt convinsă că cele mai multe călătorii de acest tip au în spate povești de viață semnificative. Și dacă dorința întâlnește șansa atunci apare împlinirea nevoilor.

Da, majoritatea sunt femei care au trecut prin evenimente de viață, despărțiri recente sau poate au rămas singure din diverse motive sau încă nu au reușit/dorit să intre într-o altă relație de cuplu. Oamenii vor găsi mereu variante prin care să caute să-ți împlinească nevoile personale. Și din perspectiva mea cred că sunt binevenite astfel de oportunități. Cu doar cațiva zeci de ani în urmă era extrem de puțin acceptabil ca o femeie să călătorească neînsoțiță sau să poată să decidă pentru o așa experiență.

Rep: Constatați o creștere a nevoii de a evada din cotidian?

Da și cred că este o consecință firească a ceea ce rezultă din felul în care este construită societatea, traiul, desfășurarea vieții de zi cu zi și a celei profesionale, în special în marile orașe. Volumul de decizii personale și profesionale pe care un adult e nevoit să le ia în ziua de astăzi este considerabil mai mare față de alți ani, la care se adaugă ritmul lor. Pe de o parte suntem mai câștigați datorită tehnologiei și beneficiem de niște facilități, dar pe de alta, acestea impun inconștient un alt ritm care suprasolicită creierul, sistemul nervos și acest lucru devine vizibil în starea emoțională și în bolile care apar mai des ca la părinții noștri. Mă refer la faptul că sunt acum mai mute afecțiuni ale sistemului nervos, indiferent că e clinic, somatic sau psihologic.

Rep: Este mai mult nevoie de curaj sau de imaginație pentru a merge singur în concediu?

V.Ş.: Consider că un pic de voință și organizare sunt suficiente, iar diferența constă în faptul că unii doresc ceva prestabilit, iar alții lasă ca “drumul” să aleagă pentru ei, cazându-se din loc în loc sau mergând cu un grup organizat special pentru oameni singuri. Și aici diversele tipuri de aplicații pot fi de real ajutor, pentru că eu cred că astfel de decizii se întâlnesc, mai de grabă, în rândul persoanelor între 30 și 45 de ani care sunt familiari cu internetul.

Foto source: https://www.travelandleisure.com/

Există câteva moduri prin care puteți să identificaţi situaţiile în care reprimaţi sentimentul de furie:

1. Prin comportamente de tip pasiv-agresiv

Când o persoană își reprimă timp îndelungat starea de furie, aceasta poate fi exteriorizată, la un moment dat, printr-un comportament de tipul pasiv-agresiv. Acea persoană va fi deseori ironică, va face remarci răutăcioase și neclare. Dacă este vorba despre manifestarea furiei reprimate în cadrul cuplului sau familiei, acea persoană va aplica, cel mai probabil, pedeapsa tăcerii (nu vorbește timp îndelungat în mod intenționat pentru ca ceilalți să sufere), pedeapsă emoțională sau intenționat va neglija treburile casnice de zi cu zi.

• Prin resentimente

Când oamenii nu învață să își exprime civilizat stările mai puțin plăcute, ele pot lua forma resentimentelor. Deseori ceea ce se petrece mai departe, ca manifestare, o astfel de persoană va construi un întreg bloc de emoții negative cu exteriorizări și atitudini negative/nepotrivite îndreptate către persoana sau situația “vinovată” de furia provocată.

• Prin probleme de relaţionare

Când nu exprimăm furia, nu discutăm despre ceea ce simţim, cu partenerii noștri, cu copiii sau în cadrul familiei, acest lucru poate să creeze distanță și multă tensiune emoțională. De obicei această stare duce ulterior la blocarea comunicării între parteneri sau membri familiei și, în final, la distrugerea relațiilor.

• Prin simptome manifestate fizic

Când o persoană nu exprimă verbal furia, o blochează din diferite motive sau convingeri, pot apărea o serie de manifestări fiziologice cum ar fi: durerile de cap, probleme digestive și mai ales hipertensiune arterială. Aceasta din urmă fiind una dintre cele mai întâlnite afecțiuni psihosomatice.

• Prin creșterea stării de stres

Neexprimarea sănătoasă a furiei, în mod constant, duce la o stare generală de tensiune, în tot corpul care, implicit, va afecta și dispoziția generală de zi cu zi (indispoziţie constantă, oboseală timp îndelungat, tristeţe).

Desigur, este esenţial, ca adulți să reținem că nu de fiecare dată e nevoie să exprimăm stările de furie. E recomandat, mai degrabă, să fie dezvoltate mecanisme sănătoase prin care să poată fi exprimate corect şi în mod constant, gândurile şi părerile. Este recomandat, de asemenea, să existe o comunicare deschisă cu cei cu care interacționăm şi să avem capacitatea de a analiza corect situaţiile în care putem spune ceea ce gândim, dar cel mai important este modul în care verbalizăm gândurile şi intenţiile noastre.

Este nevoie de obişnuinţă şi raportare corectă la fiecare situaţie în parte. De aceea, vă sfătuiesc să exersaţi cu o persoană apropiată care să nu vă judece aspru sau să vă adresaţi pentru ajutor, unui specialist, unui psihoterapeut.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foro: https://www.andresfuentesangarita.com/