Blog

Formele diferite de atașament pot afecta interacțiunile în relaţii, în moduri unice.

Tipurile de atașament se conturează de timpuriu, în viață și rămân desea stabile, chiar dacă pot căpăta un plus de siguranţă, prin înțelegerea și, mai apoi, rezolvarea problemelor care apar în manifestarea atașamentului.

O formă nesigură de ataşament duce la crearea de modele negative în relații. De exemplu, gelozia, încrâncenarea sau fuga de intimitate emoţională repetate, ca forme de comportament, în diferite relaţii, devin tipare negative a căror înţelegere şi corectare poate oferi claritate şi mai multp stabilitate în relaţii.

Legătura dintre o persoană și îngrijitorii săi primari, în timpul copilăriei stabileşte un model şi reguli pentru formele de relaţionare, în perioada vieţii de adult. Copilul percepe şi acţionează în relaţiile cu cei din jur, în baza acţiunilor pe care le identifică la părinţii şi bunicii lui (grija, atenţia, răspunsul la nevoi).

Dacă i se oferă un mediu cald emoţional, grijă şi atenţie copilul este atașat în siguranță. În acelaşi timp, dacă îi lipsesc acestea, cel mai probabil va dezvolta un atașament nesigur.

Cum se manifestă fiecare dintre cele patru tipuri de atașament la adulți.

Fiecare dintre cele 4 stiluri de atașament are trăsăturile şi caracteristicile proprii. Încadrarea într-una din categorii, poate să nu fie 100%, iar potrivirea cu un anumit profil nu trebuie să fie exactă. Autocunoaşterea ajută mult la identificarea comportamentelor nesănătoase și la înţelegerea nevoilor pentru îmbunătățirea vieţii sentimentale.

Lucrările privind teoria atașamentului au apărut din anii 1950. Pe baza acestei teorii, au fost identificate patru stiluri de atașament.

1. Anxios / Preocupat

Adulții cu un stil de atașament anxios tind să aibă o viziune negativă despre sine, dar una pozitivă despre ceilalți. O persoană cu acest stil de atașament se consideră mai puțin demnă de iubire, în comparație cu alte persoane, gândul de a trăi fără partener îi provoacă niveluri ridicate de anxietate şi se tem profund de abandon. Pentru a atenua teama de abandon, aceste persoane percep atenţia, grija și receptivitatea partenerului ca remediu pentru anxietatea lor. Pe scurt, persoanele cu acest stil de atașament apreciază foarte mult relațiile lor, dar sunt adesea hipervigilente față de amenințările la adresa securității acestora, precum și îngrijorate când consider că persoana iubită nu este la fel de implicată în relație ca și ele.

2. Evitant / Disprețuitor

Persoanele cu stilul de atașament evitant au o viziune pozitivă despre sine și una negativă despre ceilalți. În consecință, acestea preferă să promoveze un sentiment ridicat de independență și autosuficiență, în special la nivel emoțional.

Adulții cu acest stil de atașament evită în general intimitatea sau apropierea emoțională, astfel că se pot retrage dintr-o relație dacă simt că cealaltă persoană devine dependentă de ei. De asemenea, au tendința de a-și ascunde sau de a-și suprima sentimentele atunci când se confruntă cu o situație încărcată emotional, un conflict, de exemplu.

3. Dezorganizat / temător-evitant

Persoanele cu stilul de atașament dezorganizat oscilează între trăsăturile de atașament anxios și evitant, în funcție de situaţie şi starea de spirit.

Pentru adulții cu atașament dezorganizat, partenerul și relația în sine sunt surse atât de dorinţă, cât și de frică. Ei întâmpină dificultăți în a avea încredere și a depinde de ceilalți. Se luptă adesea cu identificarea și reglarea emoțiilor lor și tind să evite atașamentul emoțional puternic din cauza fricii intense de a fi rănite.

4. Atașamentul sigur

Dacă stilurile anterioare sunt stiluri de atașament nesigur, caracterizate de dificultăți în cultivarea și menținerea unor relații sănătoase, stilul de atașament sigur este atunci când o persoană se simte confortabilă să-și exprime deschis emoțiile. Adulții cu stil de atașament sigur se pot baza pe partenerii lor și, la rândul lor, își lasă partenerii să se bazeze pe ei.

Relațiile cu o persoană cu un stil de atașament sigur se bazează pe onestitate, toleranță și apropiere emoțională. Persoanele cu atașament sigur tind să aibă o părere pozitivă despre sine și despre ceilalți şi nu caută în mod exagerat aprobarea sau validarea externă.

Unde mă aflu eu, ca stil de ataşament?

Deși este absolut normal să recunoașteți trăsături unuia sau mai multor tipuri de atașament, în istoria relațiilor romantice, este important să vă amintiți că tipurile de atașament se pot schimba odată cu întâmplarea unor evenimente majore de viață sau chiar cu parteneri diferiți.

De exemplu, un individ atașat nesigur ar putea forma o legătură sigură, atunci când are un partener atașat sigur. Pe de altă parte, este, de asemenea, posibil ca o persoană cu un stil de atașament sigur să dezvolte comportamente relaționale nesănătoase, după ce a suferit o traumă sau a pierdut o persoană dragă. Așadar, mulți oameni nu se “încadrează” complet într-un profil specific.

Cum mă vindec? 

Dacă nu sunt abordate, tipurile de atașament nesigur și instabil, puternic exprimate. Există multe modalități de vindecare și recuperare în cazul tulburărilor de atașament.

Ajutorul pe care l-ar putea oferi un terapeut, în privinţa modelelor de comportamente nesigure ar putea fi cel mai benefic mod de a câștiga un atașament sigur. Puteți obține un stil de atașament sigur, prin psihoeducație, autocunoaștere și autodezvoltare.

Simon Institute of Psychology

Sursa foto: https://the-love-compass.com/

Te-ai întrebat poate de multe ori, tânăr(ă) adult fiind, undeva între vârsta de 22 şi 28 de ani, cum se face ca mulți în jurul tău sunt fericiți, știu cum să se bucure de viață, știu să trăiască sau cel puțin să ia lucrurile așa cum vin?

Se prea poate să fii observat, de asemenea, că mulţi din jurul tău au curajul de a experimenta noul și probabil au o relație satisfăcătoare sau cu potențial de lungă durată în viața. În acelaşi timp, tie poate îți este greu să te exprimi liber într-un grup apropiat de prieteni, la birou nu preiei niciodată inițiativa, iar de relații romantice sau o relație de durată nici nu poate fi vorba.

Aparent, nu ai nicio problemă în viața ta și, totuși, te simți abătut(ă), rutina zilnică a devenit mecanică fără a-ți crea un sentiment de împlinire, simți că nu te regăsești în propria viață, că stările de neliniștite te copleşesc și că cei foarte apropiați, ca părinții, de exemplu, nu îţi sunt alături nici măcar pentru o conversaţie pentru că fie nu sunt disponibili emoțional, fie sunt depășiți de situație.

Dacă ai lua decizia de a veni în terapie, ai putea descoperi că:

Cel puțin o persoană din familie simte și reacționează ca tine,

Cel puțin o persoană din familie este indisponibilă emoțional și are un mod defectuos de a cere și oferi îngrijirea emoțională firească (iritat, izolat, temător, se îngrijește excesiv în legătură cu ce ai mâncat și cum să te ferești de rele, deși tu ai 28 ani)

Cel puțin două persoane din familia de origine și familia extinsă sunt în conflict nerezolvat de mai bine de 10-15 ani,

Cel puțin o persoană încearcă să suplinească nevoia de afecțiune din familie pentru a crea un climat cât de cât cald sau aparent funcțional emoțional etc.

Dacă te afli într-o astfel de situație sau asemănătoare cu aceasta, atunci e timpul să te întrebi cu adevărat ce poți face pentru Tine, nu pentru situație. Psihoterapia este calea prin care trăirile și gândurile tale se vor oglindi în mod autentic și funcțional în viața. Vei putea primi ajutor să te cunoști și să îți creezi relații și contexte sănătoase de viață.

Sa aveți o zi pe placul vostru!

Psihoterapeut pentru cuplu și familie, Eleonora Toma. 0745925815

Care este locul copilului în familie?

Desigur că, odată cu apariția copilului în familie, dinamica vieții se schimbă radical pentru adulți atât din rolul marital al acestora, cât și din cel parental.

Cu precădere, cel din urmă rol va solicita cuplul, familia în ansamblu său să își “dovedească măestria” în a face loc copiilor, în viața lor și de a începe să-și dezvolte abilități de părinți. Practic, ne pregătim să împlinim nevoile copiilor ce acoperă toate aspectele: siguranță, grijă, afecțiune, control și stimulare intelectuală.

Ușor de spus, greu de făcut. Este vorba, în realitate despre un întreg proces complex ce ridică dificultăți părinților și care, de obicei, ajung să conducă spre anumite tipuri de probleme în viața maritală sau de familie.

De exemplu, în cazul copiilor foarte mici, mama poate ajunge la epuizare din cauza copilului care nu doarme noaptea sau nu mănâncă, e nevoită să fie mult mai mult prezentă în preajma copilului şi scade, astfel, atenția pentru partener/soț. În acelaşi timp, dacă soțul resimte acest aspect ca pe o neglijare, ca pe un neajuns și consideră că ar mai trebui să lase copilul și cu altcineva sau să ceară suport pentru a putea avea intimitate, atunci astfel de topicuri duc la disensiuni, de multe ori. În plan logic, explicit, ele sunt reale însă interpretarea lor trebuie făcută la nivel afectiv, profund pentru fiecare persoană în parte.

Un copil, e firesc, să ocupe un loc central în familie, în primii ani de viață. El depinde total de sprijinul părinților pentru dezvoltarea sa, dar și de dispoziția și relația lor, ca adulți.

Un copil are nevoie de o bază emoţională solidă la care se poate întoarce oricând pentru siguranţă. Dacă cei care constituie această bază, părinții:

• sunt neglijenţi cu propria relație de cuplu,
• nu își oferă respect și încredere, unul altuia,
• se consumă în certuri, activităţi epuizante sau suferă,
• ascund secrete sau minciuni,

atunci copilul va fi privat de siguranța emoțională, stima sa de sine va fi scăzută și va ajunge, ca adult, să nu mai aibă încredere în adulți.

Pe de altă parte, acolo unde copiii au deja o autonomie mai mare, au crescut, e recomandat, pentru sănătatea relației, ca partenerii/soții să își facă timp pentru cuplul lor.

Observ, cel mai adesea, ca terapeut de cuplu și familie că multora le vine dificil să își aloce un astfel de timp pentru ei. Motive pertinente se vor ivi adesea, dacă ele sunt căutate: sarcinile de serviciu, treburile zilnice, curățenia, lecțiile, o boală a unui părinte etc., însă, așa cum înțelegem că e nevoie să udăm o floare pentru a nu se usca, la fel de important este ca, periodic, să alocăm timp pentru noi, ca adulți în relație. Frecvența cu care se pot repeta aceste episoade plăcute pentru amândoi părinţii, în faza de familii cu copii mici și preșcolari diferă de la unii la alții, nu trebuie să fie pentru toţi la fel, dar succesul în cuplu apare în urma negocierii și nu a compromisului.

Cât oferi copilului din nevoile pe care le exprimă? Unde greșim ca părinţi?

Primul gând, ca răspuns la prima întrebare ar fi: “cât simte fiecare nevoia”. Însă, îmi doresc să vă spun că, în viaţă contează foarte mult convingerile şi valorile părinților, stadiul emoțional de dezvoltare al lor, ca adulţi și abilitățile generale.

Creșterea şi educarea unui copil, în timpul prezent, nu mai implică doar BINE sau RĂU şi, ca atare, fac sau nu un anumit lucru din aceste două perspective, ci sunt necesare cunoștințe, informații legate despre sine, îmbinate cu capacitatea de a confrunta realități diverse atât concrete, cât și emoționale și, care se bazează pe o gândire circulară, cum spunem noi terapeuții de familie.

A cântări opțiuni înseamnă, pentru un adult, a avea o gândire diversificată și multă reziliență afectivă, pentru că echilibrul nostru, în prezent, rezultă din modul în care ne percepem noi pe noi înşine, iar acest aspect este mult mai important acum, comparativ cu 30-40 de ani în urmă, când lucrurile erau mai liniare.

Abundența schimbă regulile jocului şi are impact direct în relaţiile cu cei din jur și la copii, dar și la părinți. Felul în care fiecare înțelege să mențină echilibrul face diferența, dar e bine să avem în vedere repere sănătoase, să punem acțiunile noastre în oglinda viitorului, să ne întrebăm cum îl vor putea afecta pe copil, peste 10-15 ani, o anumită decizie sau un comportament al nostru, ca părinţi.

Când punem presiune pe copii să facă multe activități extrașcolare perioade îndelungate, apare un efect de suprastimulare. Iar ce se va întâmpla mai târziu, în viață, este că el poate ajunge, ca adult, să nu facă față sarcinilor de familie și tuturor responsabilităţilor care îi apar în viaţă.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursăfoto: https://www.parents.com/

Libertatea este un cuvânt pe care îl menționăm cu ușurință în conversațiile despre aspecte diferite ale vieţii. Cu toate acestea, este un concept mult mai complicat decât pare.
O perspectivă asupra libertăţii este că ea rezidă în mintea noastră, în emoțiile noastre şi în adâncul inimilor noastre. Conștiința noastră poate fi complet liberă de orice legătură și putem fi liberi în modul de a gândi şi de a percepe lumea, în general.
Pentru mulți dintre noi, libertatea este exprimată prin concepte banale, mai puţin eterice, la fel ca în cazul sentimentelor de apartenență, al limitelor fizice sau al apartenenţei la un anumit loc.
Libertatea mai poate fi privită sau interpretată şi din perspectivă politică. Este o persoană care trăieşte în cadrul unui anumit sistem social și politic mai puțin liberă decât cineva care, indiferent de circumstanțele sale, simte că este capabil să trăiască în afara convențiilor sau presiunilor societății?
În vremurile actuale suntem cu toții capabili să ne creăm propriile închisori personale, iar atunci când acest lucru se întâmplă, nu contează unde trăiești, propriu-zis. Cu alte cuvinte, chiar dacă te-ai născut în cea mai liberală țară din lume, ești capabil să ridici propriile garduri în jurul tău, cu mintea și inima ta, atât de puternice, încât să nu le poți dărâma singur.

În acelaşi timp, cel care îşi permite să viseze, să-şi imagineze, să creadă în sine şi în propriile idei; persoana care citește, experimentează, critică, încearcă să înțeleagă, iubește, speră și este capabilă să creeze, indiferent unde trăiește, se va simți liberă.
Adevărata libertate este în inimă, în gânduri, emoții și vise. Numai tu ai puterea de a trăi cu adevărat liber.

Aşadar, libertatea vine din interiorul nostru, prin intermediul simţirii, pasiunii, visării, căutării de perspective pozitive de viață şi recunoaşterii a celor mai intime sentimente.Mai mult, fiecare dintre noi, în singurătatea minții noastre, suntem cu adevărat liberi.

Prin urmare, este recomandabil să nu căutăm libertatea în spații fizice, naționalități, în granițele unui oraș sau ale unei țări, ci în interiorul nostru, în emoțiile, sentimentele, dragostea și formele de atașament.
Acțiuni și expresii cum ar fi: să plângi când citești o poezie, să te emoționezi la un film, să râzi la o carte, să visezi la ceea ce vrei să realizezi, să atingi obiective propuse, să fii tu însuți, reprezintă forme de manifestare a libertăţii adevărate.

Simon Institute

Sursă foto: https://mindfulbreath.sg/

Stabilirea unor obiceiuri mici și sănătoase cum ar fi comunicarea lucrurilor aparent neesenţiale, îmbrățișările sau rememorarea unor întâmplări plăcute ar trebui să fie prioritate pentru orice relaţie care se doreşte de durată, însă şi gesturile semnificative sunt importante.

Marile gesturi romantice sunt binevenite în orice relaţie de cuplu, însă nu sunt definitorii pentru durata ei. Relațiile sănătoase prosperă, nu datorită actelor grandioase, ci obiceiurilor zilnice care susțin bunăstarea cuplului.

Dragostea de lungă durată nu este zgomotoasă, ci liniștită. Partenerii din relațiile sănătoase au moduri de reacţie şi acţiune care nu sunt neapărat fastuoase sau incitante, dar efectele lor sunt importante.

Cercetările recente arată că persoanele implicate în relații sănătoase adoptă o varietate de obiceiuri care le sunt benefice, favorizând, în final, calitatea relației, angajamentul și stabilitatea. Persoanele care au relații sănătoase de cuplu iau decizii comune şi comunică colaborativ, adică se coordonează eficient în favoarea transmiterii de informaţie şi a rezolvării unei situaţii; pentru că se înțeleg foarte bine unul pe celălalt.

Un somn bun aduce beneficii oricărei persoane şi este, de asemenea, esențial şi pentru succesul relației. Calitatea slabă a somnului poate duce la declanşarea furiei.

Exprimarea afecțiunii în fiecare zi este o convenție liniștită care sprijină armonia într-o relaţie. Îmbrățișarea, de exemplu, are un efect direct asupra creșterii satisfacției relaționale. Aşadar, adoptarea unui obicei regulat de comportament afectuos contribuie la fericirea cuplului.

De asemenea, jocul, ca stil de interacțiune obișnuit, poate transforma momentele fade prin care trece un cuplu, în oportunități de îmbunătățire a relației.

Partenerii implicaţi în relații sănătoase preţuiesc gesturile mici care ajung să le susțină relația în perioadele de stres și să o hrănească în perioadele de bucurie.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.lorensworld.com/

Cu puțin timp în urmă, o doamnă mă întreba, plină de frustrare, de ce nu reușește să vadă “jumătatea plină” a paharului și să simtă “așa cum ar trebui”, bucurie și recunoștință pentru ceea ce trăieşte în viață şi să nu mai simtă neputință, nesiguranță, vinovăție, dezamăgire provocate de relaţia tensionată cu șefii și clienții!

Am căscat ochii de uimire în fața așteptărilor ei total nerealiste și mi-am zis, că este posibil ca uneori să pierdem firescul și sensul acestor trăiri ”negative”!

A fi puternic şi încrezător în sine, nu înseamnă că nimic nu te poate atinge, că rămâi impenetrabil și de neclintit ca o stâncă, în fața tumultului vieții. După părerea mea, aceasta percepţie poate fi o capcană insidioasă în care riscăm să ne afundăm, fără a mai avea timp de auto-reflecție și discernământ şi fiind mult prea asaltați de ”rețete” clare de urmat pentru a deveni fericiți, împliniți, încrezători, de succes și, desigur, scăpați de agasantele emoții negative.

În multe situaţii, mai ales când ne lăsăm prinşi în astfel de reţete-capcană, antidoturi facile și rapide împotriva tristeţii şi deznădejdii, parcă începem să ne rușinăm de noi înșine, să ne simţim ”incompetenți” pentru că suntem triști, dezamăgiți, îngrijorați de perspective, scuturați și smotociți de amestecul și intensitatea acestor emoții care, în fond, ne confruntă cu fireasca și omeneasca noastră vulnerabilitate.

Mărturisesc că, mulți ani, mai ales în perioada de început a formării mele profesionale, am trăit o aspră și grea culpabilitate, ori de câte ori evenimentele din viața mea mă necăjeau, mă destabilizau și mă puneau lapământ, pentru o vreme. Mereu în căutare de răspunsuri, am aflat în cele din urmă că emoțiile mele sunt normale, răspunsuri naturale ale creierului, precum e natural să mă doară o lovitură sau să sângereze o rană.

Şi aceste emoţii au nevoie de timp pentru a fi “metabolizate sufletește”, la fel cum rana deschisă, oricât de mică ar fi ea, are nevoie de până la cinci zile să se vindece, chiar şi sub tratament. Emoţiile au nevoie, pentru vindecare, să fie îngrijite, adică ascultate, recunoscute, înțelese în sensul lor, împărtășite, alinate, iar urmarea bună a acestor răni sufleteşti este constrângerea de a privi cu responsabilitate către tine însuți/însăți.

Dacă e să mă gândesc mai bine, ceea ce am câştigat în demersurile mele de dezvoltare personală a fost tocmai permisiunea de a mă simți demnă, nu doar cu performanțele și calitățile mele, ci și împreună cu vulnerabilitățile, limitele, dificultățile și nereușitele mele!

Într-un anumit fel, fugind de mine pentru a mă schimba cu o alta, am dat tot de mine, dar văzută dintr-o persoectivă nouă, mai compasivă, mai cuprinzătoare, mai firească, mai eliberatoare!

Viața, nu-i doar o jumătate de pahar, fie ea goală sau plină, ci e un întreg într-o continuă dinamică, când mai plin (chiar prea-plin), când mai gol (chiar prea gol). Uneori e suficient să ne-asculte cineva ca să scăpăm de povară, de energia greoaie şi usturătoare a emoțiilor noastre. Alteori, un refren dintr-o melodie, o replică dintr-un film sau un articol dintr-o revistă, ne pot schimba perspectiva și pot trezi din amorțire și uitare propriile resurse.

Câteodată, ne simțim prinși ca-ntr-o mare vâscoasă, în frustrările și tristețile noastre și nimic pare că nu reușește să ne poată scoate din această stare. Atunci, aşa cum a fost și în cazul meu, poate ai nevoie de altceva decât ceea ce-ai încercat de unul singur, un sprijin specializat.

Desigur, indiferent de ce drum alegi pentru tine, poate fi un demers luuung și anevoios sau unul scurt. Însă ţine minte că e drumul tău către starea ta de bine, care te va ajuta să completezi jumătăţile pe care le simţi sau vezi, deopotrivă goale și pline!…

Isabela ALEXANDRU, Consilier dezvoltare personală- 0723.30.36.97

În unele cazuri, unul dintre parteneri poate ajunge să creadă că problemele pe care celălalt le identifică, în relaţia de cuplu, sunt gestionabile și pot fi rezolvate între ei. Pentru a fi siguri că amândoi partenerii oferă aceeași importanţă problemelor care apar, se recomandă comunicarea despre acest subiect şi chiar întocmirea unei liste cu provocările pe care fiecare crede că ar trebui tratate în cadrul unor şedinţe de terapie de cuplu.

Psihicul uman se opune adesea schimbării, chiar și atunci când suntem nemulțumiți de circumstanțele actuale. Doar ideea de a modifica status quo-ul poate crea stări de anxietate, în primul rând pentru că schimbarea este imprevizibilă, viitorul este nesigur şi nimeni nu poate garanta un rezultat total pozitiv.

Persoanele anxios-depresive pot fi deosebit de precaute în privința terapiei. Astfel de indivizi proiectează un viitor cu recădere negative. Surprinzător,  și extrovertiții, adesea aventuroși și curioşi să încerce ceva nou, pot fi foarte ezitanți când vine vorba de terapie, în special pentru că se tem să se confrunte cu probleme vechi pentru care este posibil să nu găsească rezolvare.

Şi în cazul terapiei de cuplu, persoanele își expun vulnerabilitățile, însă nu doar în fața terapeutului, ci și a partenerului. Pentru a fi vulnerabili, uneori, în cadrul relaţiei avem nevoie de un loc sigur care poate contribui la o conectare bună între parteneri.

Decizia de a merge la consiliere și de a alege consilierul potrivit este una serioasă, pe care partenerii trebuie să o ia împreună, pentru ca terapia să aibă şanse de succes. Aşadar, indiferent de mecanismul cuplului de a lua deciziile (unul decide, iar celălalt se supune; unul se oferă și celălalt refuză;  unul face propunerea și așteaptă decizia celuilalt) decizia comună poate ajuta la o mai rapidă deschidere a ambilor parteneri.

Constrângerea partenerului reticent la terapie este adesea contraproductivă. Pentru a se implica și a continua, trebuie să fie motivat să ia parte, de bunăvoie la procesul de transformare.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: thewell.northwell.edu

Am scris acest articol ca o clarificare şi, în acelaşi timp, pentru a servi drept orientare în căutarea unui specialist, dar şi ca îndemn şi încurajare pentru părinţi, mame, în special, de a apela la terapie.

Mă bucur când părinţii caută soluţii pentru rezolvările problemelor copiilor lor. De obicei mama este cea care apelează psihoterapeutul. Cum e firesc, mamele sunt pline de emoţii şi încearcă să fie obiective, în solicitările lor. Întrebarea pe care o aud cel mai des este: “De copii vă ocupaţi?”.

Din acest moment începe clarificarea şi orientarea. La auzul acestei întrebări, ca profesionist, îmi năvălesc în minte mai multe variante de răspuns şi, în câteva secunde, încerc să comunic un mesaj satisfăcător şi deloc descurajator, dimpotrivă. El conţine soluţia cea mai bună ca terapie şi contactul specialistului potrivit, căruia mama i se poate adresa.

Aş vrea să se ştie, efectiv, despre ceea ce fac în calitate de psihoterapeut şi mesajul meu să nu fie interpretat ca unul imperativ. Scopul meu nu este să impun anumite convingeri şi nici să ofer detalii precise, ca într-o reţetă, despre cum se trăieşte viaţa. Treaba mea, ca psihotarepeut, este să însoţesc oamenii în procesul de rezolvare a problemelor ajutându-i să îşi descopere propriile resurse, credinţe şi viziuni asupra vieţii, pentru a-şi găsi singuri soluţiile.

Ţinta mea nu este de face pe cineva dependent de psihoterapie, ci independent în viaţa sa şi cu posibilitatea de a apela oricând are nevoie, la psihoterapie.

Dar să revin la raspunsul oferit mamei. Prima variantă ar fi: “Da, mă ocup, dar împreună cu dumneavoastră.” Aici apare dilema şi dezorientarea părintelui, dar şi momentul descurajării şi renunţării. Intervine o oarecare tăcere. Ar fi vrut să afle că mă pot ocupa pur şi simplu de copii, doar de ei, fără alte paranteze. Copilul să fie adus la terapie şi luat de la terapie, atât.

Credeţi voi că ajunge doar acest aşa-zis efort? Credeţi că într-o familie e suficient ca doar copilul să îşi îndrepte comportamentul, fie el de lovire, vorbit urât, absenteism şcolar, consum droguri, alcool, furt, enurezis nocturn etc.? Aceste comportamente autodistructive au un substrat emoţional care trebuie rezolvat cu prioritate, nu acţiunea în sine, care deranjează fiind foarte evidentă.

Rolul terapeutului e acela de a vedea tot procesul în ansamblu, nu doar acţiunea, comportamentul.
“Nu aţi înţeles bine. Nu pentru mine am sunat. Eu nu am probleme.”, zice mama.  “Hmm, înţeleg, dar pentru că dumneavoastră sunteţi părintele şi aţi sunat pentru a solicita terapia, aş dori să veniţi împreună cu fiul/fiica. Sunteti căsătorită? Aş vrea să îl invitaţi şi pe soţul dumneavoastră în terapie.“, vine răspunsul meu,
“Da! Sunt căsătorită, dar şotul meu lucrează, este foarte ocupat şi oricum el nu prea e cu astea, cu terapia. El crede ca sunt prostii.”, spune mama.
“Înţeleg! Credeţi că aţi putea veni singură împreună cu copilul dumneavoastră?“, mai îndrăznesc să întreb.
”Da! Sigur! La câte şedinte trebuie să vin?” sau “Mă gândesc şi vă sun. Vorbesc şi cu soţul şi revin cu un telefon”, sunt variantelepe care le aud drept răspuns.

Acesta este punctul în care un procent destul de mare dintre părinţi, renunţă. Era mult mai simplu să fi primit copilul şi atât., fără complicaţii. Nu există un numar de şedinţe la care “trebuie” participat, ci este pur şi simplu despre înţelegerea modului de rezolvare care ţine strict de ritmul, capacitatea şi gândirea fiecăruia. Acum nu aş vrea să credeţi că nu sunt părinţi care nu vin în terapie. Există desigur şi un număr semnificativ de cupluri părinţi care vin împreună, se unesc şi se mobilizează, pentru rezolvarea problemelor.

Copiii nu sunt divorţaţi de părinţi. Ei urmează regulile şi trăirile părinţilor de când sunt mici, până încep să îşi dorească să facă totul în felul lor. Însă, chiar şi aşa, tot în graniţele propriei familii trăiesc. Şi atunci, cum aş putea pune acest aspect deoparte ca şi când nu ar fi? Nu aş fi un bun specialist, dacăaş face-o. Obişnuiesc să le spun părinţilor că nu le pot oferi copiilor mai mult decât pot duce ei înşişi. Nu mă refer la un bagaj de mână, ci la unul emoţional.

Nu îi poţi cere unui copil să schimbe comportamentul fără ca eu, ca adult, să nu modific ceva la mine, în emoţionalul meu, al cuplului, al uniunii parentale.

Nu este despre a nu-i lovi, a nu le răspunde urât, de exemplu, ci poate despre ceva ce se întâmplă, ceva despre care nu vorbeşti, nu admiţi că e acolo sau nu priveşti. Poate faci ceva chiar inconşient.

Aşadar, dacă stabileşti regului clare ce trebuie respectate de copil: bune maniere, respect sau cerinţe clare şi bine formulate, este posibil să le urmeze, o perioadă şi vă veţi înţelege mai bine. Însă, ceea ce vă ghidează familia, ca ansamblu nu va disparea. Copilul vostru este inteligent, isteţ şi va găsi o cale să vă avertizeze sau se va resemna şi va suferi sau poate se va revolta din nou pentru binele familiei,  va lovi şi va vorbi urât, până, poate, vei ajunge să înţelegi cu adevărat de ce face asta.
Parenting-ul este irezsitibil pentru părinţi. E ca un coş cu bunătăţi din care oricât ai lua şi te-ai înfrupta, nu ţi-ar dăuna. Pui coşul în mijlocul casei şi nimeni nu va suferi din cauza lui. Mulţi se vor bucura că e linişte şi fiecare ia ce vrea, însă nu e de ajuns. Evitarea poate duce la accentuarea problemei. E mult mai uşor să ai de-a gata expresii concrete, idei clare, cerere şi ofertă formulate de-a gata. În tumultul zilei sunt bine venite, însă coplilul nu se poate schimba doar el şi, fără să vrei îl însărcinezi şi cu schimbarea ta.

Mamele care ajung la mine în terapie sunt disperate în preocuparea a deveni mama perfectă. Nu există aşa ceva. Nici parenting-ul nu cere asta. Mamele, înainte de a ajunge în terapie caută soluţii pe internet, merg la cursuri şi seminarii despre cum să creşti şi să educi un copil, apoi trimit informaţiile şi partenerilor. Aceştia nu citesc, în cele mai multe dintre cazuri, informaţiile primite mai ales pentru că taţii au alt model de a căuta soluţiile. De obicei, taţii sunt în avantaj, în problemele de creştere a copiilor pentru că se ascultă mai mult pe ei, sunt originali şi cu încredere mai mare de sine, ceea ce aduce un plus de siguranţă şi constantă în exemplul copilului. Însă, din păcate, cei mai mulţi taţi ajung să gândescă liniar, să îngheţe în conflictul marital legat de educarea, creşterea copiilor şi uniunea parentală a comunicării.

Încurajez mamele să urmeze şi ele din exemplul soţilor în ceea ce priveşte originalitatea şi încrederea de sine, cu menţiunea să îşi rezolve propriile conflicte astfel încât să le nu proiecteze asupra copiilor sau să o facă cât mai puţin. Vă încurajez să fiţi naturale, să alegeţi în funcţie de cât de bine vă cunoaşteţi pe voi şi în acord cu voi. Dezvoltaţi-vă împreună cu vocea voastră interioară, cu credinţele sănătoase de viaţă, rezolvaţi-vă pe voi emoţional şi copilul va asculta, va înţelege şi nu va mai repeta comportamente greşite.

Mamele doresc cu ardoare reţete clare pe acre să le aplice corect în educaţia copiilor şi uită să mai fie ele însele, iar copiii simt acest lucru. Şi vp dau un simplu exemplu, când fetiţa mea avea patru ani, am încercat să îi spun ceva cu vocea modificată, iar ea mi-a atras imediat atenţia: “mami asta nu e vocea ta”.
Folosiţi lecţiile de parenting după ce suneţi sigure că vă ştiţi pe voi, după ce v-aţi dat voie să fiţi voi înşivă, naturale şi v-aţi permis, emoţional, să faceţi greşeli.

Acestea le-am povestit din practica mea terapeutică, din formarea mea continuă în care mă întorc mereu, cu încredere. Nu am cărţi cu miracole. Ţinta mea este formarea continuă, ca terapeut sistemic pentru cuplu şi familie, menţinerea unei viziuni lărgite a contextului şi a familiei, prin felul în care acestea se interconectează cu membrii săi. Formarea în terapie nu este un curs scolastic, cu lecţii clare şi rigid şi, tocmai de aceea, se cheamă formare. Te formezi ca terapeut, nu înveţi reguli stricte pe care clienţii trebuie să le aplice, iar terapia nu se face din cărţi. Şi eu pot citi foarte bine despre practica medicală, însă asta nu mă face medic.

Psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie, Toma Eleonora, tel 0745925815

Sursă foto: https://www.vox.com/

1. Dificultăți în a recunoaște limitele sănătoase
Jucând rolul de victimă și făcându-şi copilul responsabil pentru viața și acțiunile sale, mama înlănțuie cele două identități. Copilul primeşte rolul de salvator pe care este încurajat să şi-l asume şi, astfel, sunt şterse limitele sănătoase care ar trebui să existe între părinte și copil. Acest aspect poate să devină o problemă a copilului mai ales în relaţiile lui ca adult.
2. Interiorizarea reproșurilor mamei ca autocritică
Din păcate, şi reporşurile adresate copiilor de către mamă pot intra în categoria abuzurilor, în special pentru că ei absorb ceea ce li se spune despre ei ca adevăruri inviolabile, din cauza ataşamentului faţă de părinte. Aceste aşa-zise adevăruri, trec inconştient şi se sedimetează, în categoria defectelor de caracter care nu pot fi schimbate.
3. Dificultatea de a vedea că mama “se joacă” de-a victima fiind abuzivă
Copiii normalizează comportamentele părinților aplicate lor și sunt șanse mari ca copilului adult să-i ia ani de zile să înțeleagă cum joaca de-a victima este, în mod paradoxal, o modalitate de a păstra controlul și puterea. Este probabil ca și copilul să ajungă să creadă că mama nu este doar suferindă, ci și o victimă în sens real. Copilul adult poate continua să se simtă vinovat sau complice.
4. Incapabil să își recunoască propriile nevoi sau să le exprime
Comportamentul mamei poziţionează copilul într-un rol bine definit, fie cauzator al suferinței, fie balsam pentru ea. Indiferent de rol, atenția este deviată de la dorințele și nevoile copilului. De fapt, exprimarea nevoilor de către copil poate fi întâmpinată cu rezistență sau chiar cu pedepse. Copilul învață astfel să înăbușe sentimentele și gândurile și se detașează de ele. Acest tip de comportament continuă până la vârsta adultă.

Sursă foto: mamasuncut.com