16 Apr 2024
Oricât de adâncă este durerea. Studiu al iertării copiilor adulți

“Indiferent cât de adâncă este durerea. Către o înțelegere mai deplină a vindecării rănilor părintești din copilărie: un studiu internațional al iertării copiilor adulți”. (Jaap van der Meiden, Alvin Lander și Valentina Simon)

SUMAR

În acest articol sunt descrise concluziile unui studiu privind procesele de iertare ale copiilor adulți, în urma traumelor suferite în familie, în copilărie. În acest sens, au fost realizate interviuri cu 48 de participanți din Olanda, România și Israel. Scopul a fost de a afla şi analiza fiecare experienţă de recuperare psihoterapeutică, folosind iertarea, în urma unei vătămări parentale timpurii.
Concluziile cercetării dovedesc importanța existenţei unei decizii iniţiale de a ierta părintele, luată conştient şi asumată, a unei influenţe puternice a mediului socio-cultural în derularea favorabilă a procesului iertării şi importanţa dezvoltării unui sentiment de compasiune şi înțelegere a părintelui și a vătămării sale, în contextul său temporal, cultural și psihologic.

Iertarea, ca proces, indiferent de nuanţele specifice fiecărei națiuni şi culturi, declanşează doar efecte pozitive atât pentru psihic, cât şi pentru dezvoltarea, în ansamblu, a copilului adult. Iertarea a fost corelată, de-a lungul timpului, în literatura de specialitate, inclusiv cu niveluri ridicate de afecțiune pozitivă generală, acceptare de sine și stăpânire a mediului, stabilitate și calitate a relațiilor, în general.
În esența celor mai multe definiții academice ale iertării se află transformarea, în mod fundamental afectivă, a unei persoane profund și nedreptățit rănite.

Cel care a iertat nu mai caută răzbunare, nu păstrează resentimente, ci, dimpotrivă, manifestă generozitate şi compasiune. În cazul unei vătămări provocate de un străin, iertarea poate fi corelată pur și simplu cu renunțarea la gândurile, motivațiile şi sentimentele negative. În cazurile în care părinții și-au rănit emoțional copiii, iertarea necesită o abordare mai complexă, deoarece aceste răni provocate de părinți pot declanşa durere, furie, animozitate și resentimente puternice şi de durată, la copii.

În multe din cazurile de conflict părinte-copil analizate în acest studiu, abuzurile nu au fost recunoscute la timpul declanşării şi manifestării lor (când victimele erau copii), iar loialitatea existențială a copiilor față de părinții lor a funcţionat ca obstacol în calea acestei recunoașteri. Este vorba despre abuzul emoțional și psihologic, neglijarea, abuzul fizic sau sexual.
“Chiar alerga după mine dacă încercam să scap de pumnii lui… și chiar și când mă târam în pat și mă acopeream cu pătura, el mă bătea până când obosea.”
“Am fost lovită mult și pedepsită pentru lucruri despre care nu știam exact că sunt greșite. Când eram lovită, era chiar în fața mea. Am descoperit că, dacă nu plângeam, se oprea. Așa că, îmi rețineam cu forța lacrimile pentru a face bătaia mai scurtă. Uneori eram și închisă în pivniță.”
“…Mama nu m-a luat niciodată în brațe sau să încerce să mă consoleze, nici măcar nu s-a apropiat de mine, iar în toate acele momente am avut o durere cumplită. În întunericul nopții îl uram pe tatăl meu, voiam să moară, iar a doua zi era ca și cum ar fi fost o altă persoană și, cumva, l-am iertat. Am dezvoltat o mulțime de simptome pentru o perioadă foarte lungă de timp, de la atac de panică în timpul somnului, până la crize de epilepsie sau aveam impresia reală că mă voi sufoca.”
Procesul iertării a început în perioada adultă, iar la declanşarea lui a contribuit perspectiva matură asupra vieţii (sensul vieții, durerea și capacitatea de a face față durerii, natura umană) şi experiențele trăite ca adult.

Aproape jumătate dintre participanți au vorbit despre o conștientizare a faptului că nu mai vor să trăiască în calitate de victime și nici să permită ca cei dragi lor să fie indirect victimizați de rănile timpurii suferite de părinții lor.
De asemenea, participanții au menționat existenţa unor figuri importante în mediul lor care au ajutat la consolidarea deciziei de a ierta. Dintre aceste persoane, psihoterapeutul se regăseşte cel mai frecvent.

În acelaşi timp, este vorba şi despre un mediu propice dezvoltării sentimetului de iertare şi anume religia, spiritualitatea. Pentru asumarea iertării, este importantă, aşa cum reiese din acest studiu international, conştientizarea posibilelor deficiențe și limitări ale părinților, propriile răni psihologice ale acestora.
În aproape toate situaţiile prezentate în acest studiu despre vindecarea rănilor părintești din copilărie, participanţii vorbesc de câștigul personal care vine în urma iertării: sentiment copleșitor de eliberare, eliberare de emoțiile negative persistente (durerea, furia, dezamăgirea și vina), care au avut un efect dăunător asupra bunăstării lor, încredere în sine și în capacitățile proprii.

Acest articol discută despre agresori și victime, însă nu abordează potențiala reciprocitate în procesele de iertare. Sunt evidenţiate şi unele diferenţe, fiind vorba despre subiecţi din trei state diferite: Olanda, România şi Israel.
Mediile pro-iertare ale participanților olandezi și români au fost favorizate şi de încărcătura religios-culturală, în special creștină. În acelaşi timp, învățăturile religioase evreiești nu au constituit o influență dominantă asupra atitudinii pro-iertare a participanților, ci, mai degrabă o viziune relativ conservatoare asupra iertării. Cu toate acestea, în cazul persoanelor din Israel a fost observată implicarea substanțial mai mare a părinților în procesul de iertare, manifestând mai des comportamente active de căutare a iertării.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: cristianvasilescu.com

09 Feb 2024
Temelia unei iubiri de lungă durată se construieşte cu gesturi mici

Stabilirea unor obiceiuri mici și sănătoase cum ar fi comunicarea lucrurilor aparent neesenţiale, îmbrățișările sau rememorarea unor întâmplări plăcute ar trebui să fie prioritate pentru orice relaţie care se doreşte de durată, însă şi gesturile semnificative sunt importante.

Marile gesturi romantice sunt binevenite în orice relaţie de cuplu, însă nu sunt definitorii pentru durata ei. Relațiile sănătoase prosperă, nu datorită actelor grandioase, ci obiceiurilor zilnice care susțin bunăstarea cuplului.

Dragostea de lungă durată nu este zgomotoasă, ci liniștită. Partenerii din relațiile sănătoase au moduri de reacţie şi acţiune care nu sunt neapărat fastuoase sau incitante, dar efectele lor sunt importante.

Cercetările recente arată că persoanele implicate în relații sănătoase adoptă o varietate de obiceiuri care le sunt benefice, favorizând, în final, calitatea relației, angajamentul și stabilitatea. Persoanele care au relații sănătoase de cuplu iau decizii comune şi comunică colaborativ, adică se coordonează eficient în favoarea transmiterii de informaţie şi a rezolvării unei situaţii; pentru că se înțeleg foarte bine unul pe celălalt.

Un somn bun aduce beneficii oricărei persoane şi este, de asemenea, esențial şi pentru succesul relației. Calitatea slabă a somnului poate duce la declanşarea furiei.

Exprimarea afecțiunii în fiecare zi este o convenție liniștită care sprijină armonia într-o relaţie. Îmbrățișarea, de exemplu, are un efect direct asupra creșterii satisfacției relaționale. Aşadar, adoptarea unui obicei regulat de comportament afectuos contribuie la fericirea cuplului.

De asemenea, jocul, ca stil de interacțiune obișnuit, poate transforma momentele fade prin care trece un cuplu, în oportunități de îmbunătățire a relației.

Partenerii implicaţi în relații sănătoase preţuiesc gesturile mici care ajung să le susțină relația în perioadele de stres și să o hrănească în perioadele de bucurie.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.lorensworld.com/

03 Nov 2023
Victimizarea mamei are impact pe termen lung asupra copilului

1. Dificultăți în a recunoaște limitele sănătoase
Jucând rolul de victimă și făcându-şi copilul responsabil pentru viața și acțiunile sale, mama înlănțuie cele două identități. Copilul primeşte rolul de salvator pe care este încurajat să şi-l asume şi, astfel, sunt şterse limitele sănătoase care ar trebui să existe între părinte și copil. Acest aspect poate să devină o problemă a copilului mai ales în relaţiile lui ca adult.
2. Interiorizarea reproșurilor mamei ca autocritică
Din păcate, şi reporşurile adresate copiilor de către mamă pot intra în categoria abuzurilor, în special pentru că ei absorb ceea ce li se spune despre ei ca adevăruri inviolabile, din cauza ataşamentului faţă de părinte. Aceste aşa-zise adevăruri, trec inconştient şi se sedimetează, în categoria defectelor de caracter care nu pot fi schimbate.
3. Dificultatea de a vedea că mama “se joacă” de-a victima fiind abuzivă
Copiii normalizează comportamentele părinților aplicate lor și sunt șanse mari ca copilului adult să-i ia ani de zile să înțeleagă cum joaca de-a victima este, în mod paradoxal, o modalitate de a păstra controlul și puterea. Este probabil ca și copilul să ajungă să creadă că mama nu este doar suferindă, ci și o victimă în sens real. Copilul adult poate continua să se simtă vinovat sau complice.
4. Incapabil să își recunoască propriile nevoi sau să le exprime
Comportamentul mamei poziţionează copilul într-un rol bine definit, fie cauzator al suferinței, fie balsam pentru ea. Indiferent de rol, atenția este deviată de la dorințele și nevoile copilului. De fapt, exprimarea nevoilor de către copil poate fi întâmpinată cu rezistență sau chiar cu pedepse. Copilul învață astfel să înăbușe sentimentele și gândurile și se detașează de ele. Acest tip de comportament continuă până la vârsta adultă.

Sursă foto: mamasuncut.com

25 Oct 2023
Semne că ești prea dur cu tine însuți
Uneori s-ar putea să pui prea multă presiune asupra ta, fără să îți dai seama.
Acest lucru poate declanşa stres mental și fizic. Unele semne că ești prea dur cu tine însuți includ angajarea în autoconfirmări negative sau faptul că ai probleme cu somnul. Deși a te strădui să fii cel mai bun nu este neapărat un lucru rău, dacă îți stabilești în mod constant standarde înalte pentru tine, s-ar putea să observi un impact negativ asupra sănătății mentale și fizice.
Există semne care ar putea să îţi atragă atenţia că eşti prea dur cu tine și poate că ar fi nevoie de o pauză. De exemplu, monologul tău intern este unul negativ; te simți copleșitor de dezamăgit și furios atunci când așteptările pe care ți le-ai stabilit nu sunt îndeplinite sau stresul tău emoțional a început să se manifeste sub forma unor simptome fizice. Se poate, de asemenea, să fie afectate nivelurile de epuizare; să apară întrebări cu privire la părerea celorlalţi faţă de propria persoană; iar igiena şi grija de sine să fie reduse la minimum.
Atunci când respectul de sine are de suferit din cauza presiunii pe care o exerciţi asupra propriei persoane, te simţi, aproape constant, încordat și pe muchie de cuțit.
Unii oameni care sunt prea duri cu ei înșiși pot intra într-o stare de “scurtcircuit”, incapabili să se concentreze şi cu sentimentul că vor pierde ceva dacă nu își îndeplinesc așteptările suficient de repede.
Atunci când nu mai poţi gestiona singur situaţiile apăsătoare şi stresante, e recomandabil să apelezi la ajutor.
Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie
Sursă foto: https://www.cedars-sinai.org/
19 Oct 2023
Celibatul, un deziderat şi în perioada post-panemică

Creșterea numărului de persoane singure s-a reflectat, în ultima perioadă, în cercetare, atât în cifre, cât și ca procent din populație. Deși în anii 1950 aproximativ o treime dintre americanii în vârstă de 15 ani și peste erau necăsătoriți, în 2020 ponderea populației necăsătorite în rândul celor în vârstă de 15 ani și peste a crescut la 48%.

În Europa, majoritatea gospodăriilor din orașe mari, precum Frankfurt, Paris sau Munchen, au un singur membru, iar vârsta medie la prima căsătorie a depășit 30 de ani, în majoritatea țărilor din UE, ceea ce semnalează o perioadă mai mare de timp petrecută necăsătorit și, indirect, mai mult timp petrecut singur în relații precum coabitarea. Adulții singuri reprezintă, de asemenea, o categorie de populație în creștere rapidă, în ultimele decenii şi în anumite părți din Africa, America de Sud și Orientul Mijlociu.

Cu toate că celibatul a devenit un fenomen, la nivel global, acesta nu a fost tratat, în cercetările sociologice drept o categorie socială sau cu identitate independentă. În schimb, cercetătorii au studiat celibatul ca statut marital sau relaţional, de opţiune și identitate.

Mulți celibatari își privesc propria situaţie ca pe o schemă completă de obiective personale unice, cu roluri sociale și comportamente. Atunci când celibatarii își dobândesc statutul social independent, conceptul are tendința de a căpăta propriile implicații politice și sociale.

În ultimii ani, cercetătorii au studiat “burlacii ca alegere” sau “burlacii fericiți” din perspectiva modului în care alegerea burlăciei afectează diferite segmente ale vieții lor, cum ar fi sexualitatea, valorile, sociabilitatea, cariera și satisfacția vieții.

Conform unora dintre studiile psihologice şi sociologice, componenta identitară a acestui statut poate fi definită și modelată ca un scenariu social și cultural, iar de-a lungul vieții adulte un individ poate să existe în mai multe forme de singurătate, să intre și să iasă din această stare.

De exemplu, mai ales în contextul trecerii prin pandemie, constatările cercetătorilor indică faptul că persoanele singure care au o dorință scăzută de relaționare prezintă o satisfacție socială mai mare și apreciază mai mult prieteniile decât cele care caută relații romantice. Prin urmare, prieteniile, mai degrabă decât partenerii, devin o sursă de sprijin social, emoțional și material.

O serie de constatări sugerează că statutul de celibatar ar trebui să fie considerat o identitate socială, mai degrabă decât un simplu derivat. S-a demonstrat că fenomenul de singurătate a crescut datorită egalității de gen, a îndepărtării rolurilor familiale ale femeilor și a diminuării stigmatului social care stă la baza singurătății pentru femei.

Oportunitățile academice și profesionale mai bune pentru femeile singure, au încurajat, de asemenea, celibatul, până la punctul în care unele femei acordă o valoare mai mare carierei lor decât formării unei familii.

(Sursă: Intersectionality in studying and theorizing singlehood, Elyakim KislevKris Marsh, iunie 2023)

10 Oct 2023
Fobiile şi fricile postpandemice

După pandemie, la nivel mondial, frica de apropiere, a atins dimensiuni foarte mari. Din frica de Coronavirus, au derivat fobii, precum germofobia (frica de microbi), haptofobia (frica de contact fizic) și misofobia (frica de murdărire sau contaminare).

Tot în urma unor comportamente aparent anormale, din pademie, statul în casă, lucratul de acasă și scoala online, au apărut și fobiile sociale, cele mai greu de suportat mai ales pentru că afectează viața cotidiană și pot duce la izolare.

Poate, înainte de pandemie, ideea de a suferi de ipohondrie era atribuită categoric persoanelor cu anumite trăsături comportamentale clinice.

Post pandemie, însă, definiția și manifestările specific acestui diagnostic se încadrează într-o scară mai largă. Oamenii tind, mai ales în zilele noastre, să eticheteze și să categorizeze orice trăsătură sau comportament uman, fie el simptomatic sau nu!

Acest aspect vulnerabilizează la rândul lui și pe cei care poate odinioară trăiau la un nivel considerat normal, nepatologic anumite stări.

Totuși, după pandemie teama de a nu contacta o boală, teama de a nu se îmbolnăvi, teama de spațiile aglomerate a devenit mai accentuată și s-a remarcat la un număr mai crescut de populație o stare de hipervigilență emoțională, adică anxietate pe fondul experienței pandemice. O mai mare majoritate a oamenilor au manifestat îngrijorare, chiar și numai la nivel de gând (fără a se lansa într-o stare de panică), atunci când cineva a strănutat lângă ei sau a tușit. E de înțeles că în conștientul colectiv au rămas niște markeri psihologici care îi fac pe mulți să tresară involuntar.

Când ne referim la fobii, din punct de vedere psihologic, ele se traduc ca o stare de anxietate persistentă, o frică accentuată trăită la un nivel excesiv față de un obiect sau situație. Ea se declanșează brusc, pe fondul fricii. Pentru a vorbi în sens clinic ce necesită tratament e nevoie să se mențină mai mult de 6 luni. Diferența între fobie și frică, este că fobia nu are măsură, paralizează emoțional persoana și îi restricționează viața. Fobia intră la categoria nevroze și nu psihoze, pentru că persoana nu pierde contactul cu realitatea, iar ca simptom poate da tahicardie, puls crescut, dureri de stomac, amețeli, tremor și greață.

În spectrul ipohondriilor, apare teama permanentă asupra probabilității de a avea o boală sau mai multe afecțiuni. Un ipohondru va tinde să accentueze semnele fizice și normale ale corpului și va manifesta o tendință acută de catastrofare. Din cauza insecurității emoționale, la un moment dat, astfel de persoane vor începe să trăiască simptomele bolii pe care își închipuie că o au.

Tot în perioada post pandemică, a crescut numărul celor care, în continuare, aleg să lucreze mai mult de acasă, ca zonă de siguranță, dar și confort, mai ales pentru că s-a schimbat nevoia și percepția asupra vieții.

Ceea ce înainte era excepție, acum a devenit regulă. Oamenii aleg, tot pe baza experiențelor marcante, să se retragă și să locuiască mai mulți în zone mai liniștite sau încearcă viața la țară, ca alternative a vieții la oraș. (Valentina Șimon, psihoterapeut sistemic)

Tratamentul, în cazul fobiilor, este și va fi mereu cunoașterea de sine, înțelegerea propriilor trăiri. În acest sens, psihoterapia ajută la înțelegerea contextului formării temerilor și, la nevoie, în situațiile acute, poate oferi și suport pentru alt tip de tratament.

07 Oct 2023
Ascultă-ţi trupul, să înţelegi mai bine ce simţi

Pentru unii, ar putea fi prea mult, să accepte că trupul nostru comunică prin emoţiile pe care le trăim, cu o putere mai mare decât o voce. Este drept, oamenii, uneori, nu pot percepe logic sau nu pot “auzi” dincolo de urechi, ceea ce emoţiile noastre vor să transmită. În realitate, ceea ce simţim, “totul nostru”, găseşte calea potrivită pentru a ne capta atenţia şi, mai apoi, se manifestă cu ajutorul corpului nostru.
Am ales să trăiesc experienţa conştientizării unor astfel de manifestări cu mare intensitate emoţională, în cadrul unui workshop de bodypsychotherapy.
Sunt recunoscătoare ca am avut ocazia să îl reîntâlnesc pe Felix Hohenau din Austria, psihoterapeut ce abordează acest concept în şedinţele lui de terapie şi nu numai.
Bodypsychotherapy este despre conştientizarea emoţiilor pe care le trăieşti şi manifeşti, cu ajutorul şi prin intermediul corpului tău.
Sunt, de asemenea, recunoscătoare pentru ceea ce am primit din partea colegelor mele psihoterapeute, cu care am participat la eveniment. Le mulţumesc pentru ceea ce au exprimat din tot sufletul lor şi cu multă sinceritate, pentru că, fiecare experienţă împărtăşită m-a îmbogăţit emoţional.

Îndrăznesc să spun că tot ceea ce am trăit la acest eveniment m-a ajutat în procesul meu continuu de vindecare şi dezvoltare, nu doar emoţională, ci şi profesională.

Viaţa şi relaţiile, de orice tip sunt într-o continuă dinamică. Şi noi, ca terapeuţi cu experienţă, suntem, în primul rând, oameni cu poveşti proprii. Avem şi noi nevoie de vindecare şi împărtăşire, în fiecare etapă a vieţii noastre, ajutor pentru dezvoltarea abilităţilor de percepţie a trăirilor şi emoţiilor care ne înconjoară.
Am învăţat şi voi păstra marcat în imunitatea mea afectiv-emoţională, că: NU TREBUIE SĂ FIM PERFECŢI, CI PREZENŢI! Iar corpul nostru, chiar dacă uneori e încercat de răceli zdravene, nu înseamnă că nu luptă şi nu e puternic.
Mereu va exista slăbiciune în fortă şi putere şi mereu va exista curaj acolo unde există teamă.
Legăturile puternice vindecă, apropie, transformă şi susţin, iar legăturile în care vulnerabilitatea e permisă, emoţiile sunt respectate, primite şi susţinute reciproc, asigură echilibrul atât de valoros, într-o relaţie. Din astfel de relaţii ne putem asigura hrana emoţională pentru momentele grele, dar şi pentru cele pline de fericire.
Îi mulţumesc colegei şi colaboratoarei mele, Cristina Cojocaru, că a făcut posibilă această întâlnire.

05 Sep 2023
Cum gestionăm atacurile de panică

În cazul atacurilor de panică, senzațiile fizice sunt atât de puternice încât pot fi asemănătoare cu cele ale unui atac de cord. Atacurile de panică sunt fie un simptom al unei tulburări de panică, fie o manifestare a unei stări generale de anxietate.

În cazul unui atac de panică există câteva instrumente pe care le puteţi folosi pentru ca manifestările să vă pară mai puțin înfricoșătoare:

1. Atacurile de panică apar adesea cu senzaţii de genul: furnicături, amețeli, respirație greoaie și abundenţă de gânduri. Încercările de a lupta cu aceste senzaţii, pot duce la epuizare. Deși este contraintuitiv, oferiţi-vă timp pentru a le observa şi lasaţi-vă să treceţi conştient prin episod. Astfel puteţi reduce din intensitatea lui. Încercaţi o anticipare a trăirilor.

2. Atacurile de panică vă pot face să vă simțiți că pierdeţi controlul. În astfel de situaţii, poate fi util un exerciţiu de respiraţie în care să implicaţi întregul corp. Astfel, îl puteţi conştientiza mai uşor şi îl puteţi folosi ca ancoră în realitate, în caz de nevoie. O altă modalitate de ancorare în timpul unui atac poate fi frecarea mâinilor sau a picioarelor goale pe o suprafața unui scaun, a unui covor sau a unei canapele sau strângerea în mână a unui cub de gheaţă.

3. Atunci când trăiţi un atac de panică, partea emoțională a creierului denaturează comenzile. Hormonii de stres inundă creierul și corpul trece pe modul de supraviețuire. Angajarea părţii raţionale a creierului în domolirea emisferei emoţionale este una dintre cele mai eficiente terapii pentru anxietate și panică. De exemplu, raționamentul verbal poate ajuta etichetarea şi înţelegerea senzaţiilor neplăcute, ca erori trecătoare: “Acum simt aşa, va fi neplăcut puţin, dar va trece”.

O altă modalitate de trece mai uşor peste atacul de panicăeste angajarea raţuinalului în sarcini care necesită abilități motorii sau cognitive (spălat de vase, sortat de rufe, cuvinte încrucișate etc.)

Dacă se întâmplă să aveți mai multe atacuri de panică într-o zi sau dacă constatați că sunteți în mod constant îngrijorat de faptul că aveți astfel de manifestări, aplelaţi la un profesionist în domeniul sănătății mintale. Discuţiile şi întâlnirile cu el vă pot fi de mare folos.

20 Jul 2023
Cum complicăm propriile relaţii de cuplu

De multe ori, la începutul unei relaţii ne întrebăm dacă persoana de lângă noi este “aleasa” și dacă totul va rămâne perfect. Inevitabil, traiul zilnic şi realitatea nu se ridică, de cele mai multe ori, la nivelul așteptărilor noastre. Atunci când întâmpinăm probleme, ne putem simți copleșiți sau nesiguri pe sentimentele noastre. Pentru a găsi soluţii cât mai viabile în astfel de situaţii, cea mai bună soluţie este psihoterapia.

În relaţii, tendinţa generală este de a supracomplica lucrurile

În multe situaţii, partenerii ajung să se întrebe dacă persoana cu care formează cuplul este “sufletul pereche” și dacă totul va rămâne perfect. Inevitabil, realitatea nu este şi nu va fi perfectă, însă, când apar problemele în relaţie, dacă ambele părţi doresc rezolvarea, soluţiile pot fi mult mai simple decât par.

Tipurile de parteneri

Cei care “fac mai mult” într-o relaţie atacă totdeauna frontal, o problemă, atunci când o identifică. Dacă sunteți acest tip, vă este greu să stați, pur și simplu şi doriți să faceți ceva, orice, pentru rezolvarea ei. Vă aruncați cu capul înainte și vă dedicați timpul și energia necesare pentru a repara ceea ce nu este în regulă. Sunteţi proactiv şi, în multe situaţii, abordaţi problemele potențiale înainte ca acestea să apară.

A face mai mult nu trebuie să fie consumator de timp. Începeți prin a doza o parte din energie, către relaţia de cuplu şi transformaţi-o în prioritate. Beneficiile vor apărea negreşit. Petreceți timp pentru a vă dezvolta abilitățile de relaționare, de exemplu şi depuneţi mai mult efort în pat. Dorinţa crescută şi satisfacția sexuală pot contracara familiaritatea și plictiseala şi minimizează potențialului de infidelitate.

Cei care au mari aşteptări ar fi bine să cereți mai puțin. Strategia “pretinde mai puțin” va fi pe placul celor care își dau seama că interpretarea sau evaluarea acțiunilor partenerului, dar şi anumitele reguli în relaţie, le afectează fericirea. Ridicarea partenerului la nivelul de “suflet pereche” îl poate forța să se ridice la un standard aproape imposibil de atins. Potrivit ar fi, pentru persoanele cu mari aşteptări, să ceară mai puţin şi să realizeze că nimeni nu e perfect, nici măcar propriul partener. Dacă aveţi aşteptările prea mari, nu veţi reuşi să apreciați partenerul grozav pe care îl aveți.

Cei care sunt prea critici se recomandă să nu caute probleme. Chiar dacă așteptările vă sunt calibrate corespunzător, este posibil să fiţi prea critic față de partener și relația în sine. Persoanele cu tendiţa de a critica, chiar dacă relaţia nu are probleme semnificative, au tendința de exagera micile probleme. A pretinde mai puțin nu înseamnă a coborî standardele, ci a îmbunătăţi starea de mulţumire şi fericire.

Apreciați mai mult ceea ce aveți

În cuplu, este recomandabil să adoptați o atitudine de recunoștință. Uneori, îmbunătățirea relației poate depinde doar de asta. Sărbătoriți aspectele pozitive. O relație bună are mult mai multe aspecte pozitive decât negative.

Dacă sunteţi în impas, alegeți cât de curând momentul de start pentru o atitudine pozitivă, de apreciere şi recunoştinţă. Aveţi toate şansele de a crea un impuls pozitiv care, mai apoi, să devină bază pentru alte strategii.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

14 Jul 2023
Sexul spontan sau planificat?

După cum subliniază psihologul Katarina Kovacevic și colegii săi de la Universitatea York (Canada), într-un articol pe care l-au publicat recent în The Journal of Sex Research, majoritatea crede că sexul spontan este mai satisfăcător decât cel planificat. În general, acest mit a fost creat cu ajutorul scenelor din filme: sex spontan = fierbinte, pasional și impulsiv. În plus, sexul spontan duce cu gândul spre începuturile relației când dorința sexuală era mare și sexul spontan era mai mult decât firesc.

Cu toate acestea, pe măsură ce relațiile intime se maturizează, dorința sexuală scade. Poate, pe de-o parte, familiaritatea nu este la fel de interesantă ca noutatea, iar pe de alta, îndatoririle zilnice pot face dificilă găsirea timpului sau energiei pentru sex.

Multe cercetări arată că cuplurile care fac sex frecvent sunt mai fericite și mai mulțumite de relația lor. Important este, sunt de părere cercetătorii din domeniul psihologiei, ca partenerii să se conecteze intim în mod frecvent, nu să analizeze constant dacă sexul pe care îl au este „uimitor” sau „cutremurător”.

Într-un studiul actual, Kovacevic și colegii ei au investigat convingerile cuplurilor romantice despre sexul spontan și planificat. Ei au întrebat, de asemenea, dacă sexul spontan sau planificat a fost perceput ca fiind mai satisfăcător. Majoritatea participanților a răspuns că sexul spontan este mai satisfăcător decât cel planificat. Cu toate acestea, au fost și persoane care au declarat că preferă ca întâlnirile lor sexuale să fie planificate. Chiar dacă sexul spontan este ideal ca formă de manifestare, poate fi mai practic, pentru unii, să găsească timp special pentru sex, în programul lor încărcat.

Apoi, dacă ne referim la adulții în rol de părinți, cu copii mici sau preșcolari, e firesc să apară frecvent discuții referitoare la disponibilitatea pentru sex mai ales pentru că variabilitatea emoțională e alta, din pricina solicitărilor axate pe implicarea dezvoltării emoționale și educaționale a copiilor. Pe de altă parte, tot în aceleași faze de viață, modul diferit al adulților de a înțelege și relaționa, ca parteneri, dar și ca părinți, poate influența major dorința de apropiere față de partener, cu precădere în cazul femeilor.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

  • 1
  • 2
Side bar