Blog

Câțiva factori esențiali păstrează clasamentul, în ceea ce privește echilibrul și fericirea, într-o relație de cuplu și maritală.

Nu putem afirma că este foarte clar cum anume funcționează, dar studiile au arătat că acești factori pot provoca satisfacție în cuplu și în viață, acolo unde au o prezență semnificativă.

Una dintre explicații ar fi faptul că, acolo unde există un nivel educație mai mare și un statut socio-economic mai ridicat, cel mai probabil astfel de oameni au dezvoltat moduri mai eficiente de a găsi soluții la probleme. De asemenea, ei sunt obișnuiți să nu lase situații nerezolvate, care să se adune și, astfel, să creeze multitudini de probleme. Acest factor influențează și gradul de stres care este mai scăzut.

Deși, din punct de vedere social se spune că opusurile se atrag, cercetările au evidențiat că similaritatea este mai des asociată cu satisfacția maritală decât diferențele. Asa este posibil pentru că indivizii empatizează mai repede unul cu celălalt și acționează mai ușor unul în interesul celuilalt.

Satisfacția e de asemenea mai crescută înainte să apară copiii și scade brusc, în perioada în care copiii sunt mici. Apoi, revine la un nivel mai bun, în cele mai multe cazuri, când copiii pleacă de acasă.

Așadar, înainte de apariția copiilor, cuplul are mai mult timp pentru intimitate și mai puține situații care să predispună la conflict, legate, spre exemplu, de felul în care se gestionează copiii.

Un factor diferențiator pe care cercetările l-au arătat este că, în cuplurile în care femeile se căsătoresc mai târziu, satisfacția maritală e mai mare.

De asemenea, un loc important îl ocupă sitemele de valori și convingerile de viață, direct legate de respectul reciproc, acceptare, înclinația generală spre comportamente pozitive și sănătoase și spre interacțiuni pozitive, cu precădere.

O problemă declanșatoare de conflict poate fi mult mai ușor rezolvată, dacă partenerii se pot concentra împreună asupra ei.

Cuplurile mai echilibrate spun că dispoziția partenerului spre o rezolvare este mai importantă decât acțiunile concrete pe care le face în acest sens.

Cuplurile echilibrate se concentrează pe problema de discutat,atunci când au dezacorduri și nu tind să generalizeze comportamentele celuilalt, să-l critice sau să-l jignească.

Așadar, și respectul față de celălalt este foarte important, într-o relație de cuplu. Cuplurile fericite găsesc mai repede soluții și revin în timp mai scurt la starea de bine, fără să creeze rupturi majore, dacă există respect.

Când privești înapoi la ce ai trăit se întâmplă să simți regret, poate, pentru tot ceea ce n-ai făcut, indiferent de motiv.  

Mulți dintre noi ne programăm acțiunile, avem așa-zisele Bucket-List-uri (scrise sau păstrate în gânduri), cu aventuri pe care vrem să le trăim măcar o dată-n viață, înainte de a părăsi această lume.  

Se prea poate, să nu fi ajuns încă la vreunul din planurile propuse, din cauza grijilor zilnice, a priorităților etc. și ajungem să trăim anxietăți comparându-ne cu versiunea noastră care ar fi putut să-și îndeplinească dorințe, în circumstanțe diferite. Aceste comparații cu o versiune a noastră care nu există, pot duce la presiuni care afectează, în primul rând, relația ta cu tine însuți. E mai sănătos, pentru psihic, dacă alegi, în schimb, să privești înapoi cu intenție și compasiune, mai degrabă decât cu judecată.

Într-un studiu publicat în Journal of Happiness Studies, cercetătorii au descoperit că persoanele care accesează regulat „amintiri pozitive” folosind imagini mentale vii, din trecut, raportează niveluri mai ridicate de fericire și o capacitate mai puternică de a savura momentele semnificative din prezent. Revizitarea intenționată a experiențelor semnificative din trecut poate activa resurse emoționale care sporesc bunăstarea și reziliența.

Astfel, s-a demonstrat că un revers al Bucket List, “o listă inversată de dorințe” poate fi soluția pentru reducerea anxietății provocate de experiențele pe care am fi putut să le trăim; ne ancorează în prezent, cu recunoștință, ne redă sentimentul de autonomie personală și ne recalibrează ușor direcția.

Fără să vrem, ne concentrăm adesea pe ceea ce lipsește din viața noastră, ne gândim constant la lunga listă de locuri care mai trebuie explorate, la obiectivele încă neîndeplinite sau la versiunile noastre pe care vrem să le devenim. Deși listele de dorințe pot fi incitante, această concentrare asupra viitorului poate deveni o enumerare a ceea ce mai rămâne de făcut, fără a ne concentra, în fapt, pe ceea ce avem deja.

Interesant este că un studiu din 2022 a descoperit că listele de dorințe (Bucket Lists) sunt adesea modelate de o nevoie inconștientă de a ne gestiona frica de mortalitate; o dorință de a realiza mai multe, de a acumula mai multe și de a lăsa în urmă o moștenire. Deși acest lucru poate fi motivant, poate provoca la fel de ușor anxietate și un sentiment constant de a nu fi „suficient”.

Așadar, o listă inversată a dorințelor îți poate îndrepta atenția către ceea ce a fost deja semnificativ în viața ta. Îți permite să reflectezi asupra experiențelor pe care le-ai trăit și asupra momentelor care ți-au îmbogățit cu adevărat viața.

Amintirile tale sunt parte importantă din identitatea ta. Ele servesc ca un memento pentru ceea ce ai fost, al valorilor tale și al modului în care ai crescut. Amintirile pozitive sunt o modalitate de a te reconecta cu propria poveste și de a găsi putere în ea.

Victoriile tale din trecut, indiferent cât de discrete sau trecute cu vederea, nu sunt doar momente plăcute. Ele sunt dovezi. O listă a lucrurilor realizate te poate ajuta să aduni aceste dovezi și poate reprezenta o sursă pentru a putea merge mai departe.

-Un moment în care m-am simțit cu adevărat viu a fost…

-Ceva ce am făcut și m-a speriat (dar de care sunt mândru)…

-Un moment în care am fost alături de cineva drag…

-O realizare personală pe care nimeni altcineva nu a remarcat-o…

-Un lucru de care m-am vindecat, prin care am crescut sau cu care m-am împăcat…

Sursă: Mark Travers, Ph.D. – psiholog american cu studii Cornell University și University of Colorado Boulder.

Anul acesta, când am decis să particip la Conferința Europeană de Terapie de Familie de la Lyon (Franța), a fost mai mult: “acum ori niciodata”.

Nu mai puteam amâna, era timpul să mă prezint și de pe poziția de “expozant”- trainer și să merg acolo cu propria lucrare de specialitate.

Am simțit multă teamă însă, în amestec cu adrenalina, nu m-a doborât. Mai mult era presiunea răspunderii pe care o simt față de profesia mea și de cei pe care urma să îi întâlnesc, față-n față.

A existat un termen limită, în februarie, pe care inițial l-am ratat, în mare, din motive personale. Primul sentiment a fost de ușurare, dar am simțit și un ușor regret. Apoi, perioada a fost extinsă și, cu încurajări din partea celor mai dragi ai mei, am decis că trebuie să ajung la Lyon și că nu mai era timp de pierdut.

Anul trecut am publicat un studiu psihologic, despre iertare, la una dintre cele mai renumite edituri internaționale. Implicarea pentru publicarea lui a fost, în mare, din partea colegilor din echipa de cercetare șiințifică din Olanda și Israel. Workshopul de la Lyon s-a bazat pe experiența mea din colaborarea cu colegii mei, de anul trecut. Am ales un subiect din tema cercetării și am trimis rezumatul. După două luni am aflat despre decizia de a fi admisă. Am trăit intens emoția acestui răspuns pozitiv și am fost copleșită. M-am bucurat enorm.

Trebuie să recunosc, la o vreme, am avut și îndoieli, gânduri pline de axietate despre cum voi acționa efectiv, cum voi face față, dacă vor veni colegi din țară să mă susțină etc. Toate s-au diluat, pe parcurs, iar emoțiile și neliniștea au revenit înainte de workshop, la Lyon, când am aflat că evenimentul pe care urma să-l susțin era BOOKED OUT! Nu mai avea locuri disponibile!

Paradoxal, poate, pentru unii, nu reușeam să simt entuziasm. A fost și greu și intens; o experiență din care am avut ce învăța.
Ideea era că nu mi-am dorit această participare pentru a preda o lecție, pentru a dovedi că sunt bună profesional, ci am ales să mă expun pentru a câștiga experiență, ca parte dintr-un proces de creștere.

De unde venea teama?
Sigur, nu a fost vorba despre o teamă obșnuită, nu era despre supraviețuire, ci despre trecere a unui prag, de trăire a unui context cu miză înaltă.

Este un moment în care îmi doresc să împărtășesc și simt că e relevant să punctez și aceste aspecte. Din păcate, în traseul meu de formare profesională, am dus lipsa majoră de mentori. În România e greu să gasești așa ceva.
O altă tristețe este că nici eu și nici colegi de ai mei nu au fost vreodată încurajați sau susținuți profesional de vreo organizație mamă sau de vreun mentor, să treacă de un prag important, de bază.

Gândind retrospectiv, găsesc atât de trist că nimeni nu a ajuns, în 20 de ani nici formator și nici o persoană inspirațională care să ducă experiența sa dincolo de munca la cabinet. Desigur, responsabilitatea e împărțită, dar acest regret rămâne. E ca atunci când nu primești încurajarea părinților pentru nicio încercare în viață.

O altă tristețe pe care o am, e legată de faptul că, de când particip la această conferință internațională (din 2010), nicio universitate din România nu a venit vreodată cu vreun leader sau învățăcei.
Toate celelalte țări se prezintă constant cu profesori formatori care au echipe tinere cu care desfășoară activități de grup, învață împreună și au parte de un exemplu.

De la Lyon am venit cu cel puțin un gând și o promisiune pentru mine: “voi depune eforul necesar pentru a-mi sprijini colegi să își învingă teama și emoțiile, să își ofere mai multă încredere. Voi crea o echipă frumoasă și împreună vom expune diverse teme științifice și practice de interes.”

M-am blocat la un moment dat la workshop și mintea mea nu mai putea gândi repede în engleză. Nimeni din sala nu m-a judecat, nici măcar cu privirea. Am avut parte de empatie reală și susținere și sunt recunoscătoare.

Paradoxal sau nu, tema lucrării mele a fost “Empatia în procesul psihologic de iertare.”

Mi s-a spus că nici emoția, nici blocajul nu au fost observate și nu pentru că nu au existat, ci pentru că, în firul experienței lor, e firesc și să nu stii uneori și să te împotmolești, dar și să ai nevoie de o scurtă pauză de respirație pentru a te putea întoarce la tine, la idea ta de lucru. A fost importantă ideea mea din studiu, modul în care am elaborat cercetarea și de beneficiile profesionale care ar putea rezulta din interacțiunea cu mine.

În încheiere, greul pe care eu l-am simțit și expereința mea îmi doresc să fie un motiv de curaj pentru colegii mei, de a se expune cât mai repede și cât mai mult în ideea de a crește împreună și de a crea o nouă generație de psihoterapeuți mai activă și mai îndrăzneață. Au trecut aproape 15 de ani de când am primit calitatea de psihoterapeut și aproape 20 de când am început formarea.

Interacțiunea dintre copii într-un mediu natural oferă numeroase beneficii care contribuie la creșterea lor fizică, la dezvoltarea lor socială, emoțională și cognitivă. Iată câteva puncte cheie care subliniază importanța acesteia:

1. Dezvoltarea abilităților sociale

Copiii învață să se exprime și să îi înțeleagă pe ceilalți prin comunicare verbală și nonverbală. Interacțiunea favorizează abilități precum împărtășirea, negocierea și empatia.

Activitățile derulate în grup, împreună, într-un cadru natural îi ajută pe copii să învețe să colaboreze, să rezolve conflicte și să aprecieze perspective diferite.

2. Dezvoltarea emoțională

Construirea relațiilor: Interacțiunile naturale le permit copiilor să formeze prietenii și să înțeleagă dinamica emoțională, care este esențială pentru inteligența emoțională.

Autoreglarea: Interacțiunea cu colegii într-un mediu dinamic îi încurajează pe copii să-și gestioneze emoțiile, să aștepte rândul și să dezvolte răbdarea.

3. Dezvoltarea cognitivă

Un cadru natural stimulează curiozitatea. Copiii învață prin explorare, să rezolve probleme și își dezvoltă gândirea critică, pe măsură ce interacționează cu mediul înconjurător și cu colegii lor. Mediile naturale adesea nu oferă opțiuni de joacă structurate, încurajând copiii să-și folosească imaginația și creativitatea în joacă, ceea ce este esențial pentru dezvoltarea cognitivă.

4. Sănătate fizică

Interacțiunea în aer liber promovează activitatea fizică, care este vitală pentru menținerea unui stil de viață sănătos și dezvoltarea abilităților motorii.

A fi într-un mediu natural, îi ajută pe copii să dezvolte o legătură cu natura, ceea ce poate favoriza o apreciere, pe tot parcursul vieții, pentru mediu și poate încuraja comportamente durabile.

5. Reziliență și asumarea riscurilor

Mediile naturale oferă adesea oportunități pentru asumarea riscurilor în condiții de siguranță, de exemplu, cățărarea sau echilibrarea. Copiii învață să evalueze riscurile, sporindu-și încrederea și reziliența. Natura este adesea imprevizibilă, ajutând copiii să învețe să se adapteze și să fie flexibili în situații schimbătoare.

Interacțiunea cu colegii într-un mediu natural poate reduce stresul și anxietatea, promovând bunăstarea generală și fericirea.

Încurajarea copiilor să interacționeze între ei în medii naturale nu numai că susține dezvoltarea lor generală, ci și cultivă un sentiment de comunitate, apartenență și conexiune cu lumea din jurul lor.

Aceste interacțiuni sunt fundamentale pentru dezvoltarea abilităților necesare pentru viitorul lor ca indivizi empatici, rezistenți și implicați.

Amintirile intense, din punct de vedere emoțional, stimulează o rețea cerebrală specifică pentru reamintire. Amintirile pozitive favorizează legătura, dar nu au urgența reamintirii, pentru supraviețuire.

De la suferința provocată de respingerea socială, până la trauma unei experiențe apropiate de moarte, evenimentele negative rămân întipărite în memoria noastră, cu o claritate uimitoare.

Psihologia evoluționistă și neuroștiința converg asupra unei idei centrale conform căreia amintirea a ceea ce ne face rău este profund adaptivă. Creierul uman, modelat de provocările supraviețuirii, a dezvoltat mecanisme care prioritizează codificarea și reamintirea experiențelor negative, potențial ca o chestiune de viață și de moarte.

Studiile neuroștiințifice au arătat că amintirile emoționale, în special cele negative, activează anumite regiuni ale creierului mai intens decât amintirile neutre sau pozitive.

Amigdala, o structură implicată în procesarea fricii și a amenințărilor, joacă un rol central în modularea puterii de consolidare a memoriei (LaBar, 2007). Aceasta funcționează în colaborare cu hipocampul, care organizează amintirile, și cortexul prefrontal, care interpretează și contextualizează experiențele emoționale. Atunci când indivizii se confruntă cu situații amenințătoare sau traumatice, această triadă de structuri cerebrale se angajează puternic, asigurând codificarea și recuperarea ușoară a memoriei (Wilker, Elbert și Kolassa, 2014).

Răul vs. Bine și rolurile pe care le joacă

În timp ce amintirile negative joacă un rol crucial în evitarea pericolului imediat, amintirile pozitive îndeplinesc o funcție mai subtilă, dar la fel de importantă. Experiențele pline de bucurie consolidează comportamentele care sporesc succesul reproductiv pe termen lung și întăresc coeziunea socială. De exemplu, amintirea unei sărbători sau a unei legături romantice încurajează indivizii să urmărească experiențe viitoare similare, consolidând legătura de grup și forma fizică generală.

Deși putem aprecia un apus de soare frumos sau un moment de afecțiune, acestor amintiri le lipsește de obicei urma neurologică durabilă pe care o poate lăsa în urmă trauma.

În mod neașteptat, sugarii sunt capabili să formeze amintiri puternice legate de experiențele negative, mai arată oamenii de știință.

Recunoașterea faptului că creierul nostru a evoluat pentru a se concentra asupra amintirilor negative poate fi îmbucurătoare. Metode precum reîncadrarea cognitivă, meditația mindfulness-ul și scrisul expresiv reduc în mod eficient impactul emoțional al amintirilor negative și îmbunătățesc rememorarea celor pozitive.

Dr. Sam Goldstein, Facultatea de Medicină a Universității Utah și coautor al cărții „Tenacity in Children”.

Dependențele, fie că sunt de substanțe (alcool, droguri, medicamente) sau comportamentale (jocuri de noroc, internet, alimentație), nu apar așa, fără o cauză, ca din senin.

Dincolo de componenta biologică sau socială, există o rețea profundă de factori emoționali și relaționali care contribuie la apariția și menținerea acestor comportamente.

O abordare sistemică și transgenerațională a fenomenului ne ajută să înțelegem cum contextul familial, traumele nerezolvate și dinamica emoțională pot fi cauze pentru apariția adicțiilor.

Una dintre cele mai frecvente surse este moștenirea unor modele de comunicare și relaționare disfuncționale.

De exemplu, familiile în care exprimarea emoțiilor este evitată sau în care conflictul este constant, pot induce o formă de stres cronic. În lipsa unor instrumente sănătoase de reglare emoțională, persoanele pot apela la substanțe ca mecanism de compensare.

Traumele familiale nerezolvate, precum pierderile, abuzurile sau abandonurile, pot fi transmise inconștient între generații, sub forma unor vulnerabilități psihice sau somatizări. Adesea, corpul exprimă ceea ce relațiile nu pot exprima.

Din acest punct de vedere, consumul devine o formă de „anestezie” a durerii nevăzute.

Totodată, problemele de identitate și apartenență, în special în familii în care au existat rupturi culturale (migrație, marginalizare, dezrădăcinare), pot conduce la o căutare compulsivă de sens și validare, pe care substanțele par să o ofere temporar.

În plus, așteptările rigide legate de rolurile familiale, presiunile implicite sau tăcerile transmise între generații, pot crea stres emoțional intens.

O persoană poate ajunge să consume nu pentru plăcere, ci pentru a face față acestui dezechilibru psihic invizibil.

Dependențele apar adesea și pe fundalul unor pierderi negestionate sau al unei stime de sine fragile, însoțite de nevoia de control. În aceste cazuri, consumul devine o iluzie a echilibrului personal.

Nu în ultimul rând, factorii genetici pot juca un rol, dar aceștia nu determină în mod absolut comportamentul adictiv, ci interacționează cu mediul emoțional în care persoana a crescut și s-a format.

Concluzie:
O perspectivă integrativă asupra dependențelor, care ia în considerare atât factorii emoționali, cât și cei transgeneraționali, nu doar că ajută la înțelegerea mai profundă a comportamentului adictiv, dar oferă și un cadru de intervenție mai empatic și mai eficient.

Genograma, ca instrument de lucru în psihoterapia sistemică de familie, devine astfel un mijloc esențial în descifrarea acestor fire invizibile care leagă trecutul de prezent.

Mai multe despre dependențe și soluții de gestionare ale acestora, în contextul relației de cuplu, vă invităm să găsiți în cadrul HealthFest, în zona Simon Institute.

Sursă foto: https://chiromedicahealthcenter.ro/

“Liming” este un termen care își are originea în Indiile de Vest și care presupune a sta împreună cu prietenii sau singur, dar a nu face nimic special și, cu toate acestea, să te simți bine și relaxat în compania cuiva sau doar cu sine.

Atunci când ai nevoie de liniște psihică, ai nevoie să nu faci nimic, efectiv. A nu face nimic calmează mintea și creează un sentiment de pace care aduce cu sine unele beneficii destul de puternice. Bineînțeles că nu este vorba despre a fi leneș sau pasiv, ci de a te obișnui cu calmul, de a te bucura complet și de a savura momentul, fără a simți vină.

Pentru mulți dintre noi, „Nimic” este un concept străin!

Zilele noastre sunt tot mai aglomerate. De la prima oră și până la noaptea târziu, fiecare moment este plin de întâlniri, e-mailuri, apeluri telefonice și tot felul de drumuri, cumpărături, treburi casnice … multitasking prin viață. Și, dacă se întâmplă să avem un moment liber, cel mai repede folosim telefoanele să ne țină companie.

Timpul liber ne este “furat” de rețele de socializare, site-uri cu seriale sau informații de tot felul, într-un efort frenetic de a rămâne actuali, relevanți și conectați la prezent. În schimb, pe cât suntem de conectați, pe atât ne simțim mai extenuați.

Extenuarea psihică poate afecta foarte ușor sănătatea creierului și poate provoca axietăți profunde. De aceea este atât foarte necesar să ne oprim din când în când, să încetinim ritmul, să învățăm, că uneori, a fi „ocupați” cu a nu face nimic înseamnă o gură de aer proaspăt și un refresh necesar pentru organism, dar și pentru relațiile cu cei din jur.

Așa că, eu îți propun să „liming” mai des, cu cineva în prezența căruia te simți confortabil sau doar cu tine însuți, să îți oprești gândurile, să nu vorbești aproape nimic și să experimentezi LINIȘTEA!

Persoanele inteligente emoțional sunt cele mai echilibrate și, se prea poate, printre cele mai fericite și mulțumite persoane pe care le cunoașteți.

În primul rând, oamenii inteligenți din punct de vedere emoțional se simt în mod constant „norocoși”. Ei par să își amintească de lucrurile bune pe care le au și nu la cele mai puțin plăcute care pot apărea.

Inteligența emoțională este ceva antrenat conștient, la vârsta adultă, pentru majoritatea oamenilor. De asemenea, inteligența emoțională poate fi nativă. Copiii comunică, în mod natural, preponderent emoțional, iar în unele familii adulții se preocupă activ să dezvolte sinele, prin explorarea interiorului emoțional. În astfel de cazuri, în interiorul familiei se confruntă realitatea existențială, cu momentele plăcute și mai puțin plăcute.

În majoritatea situațiilor, după ce dificultatea este rezolvată, persoanele inteligente din punct de vedere emoțional pot petrece timp reflectând și gândindu-se la ceea ce au învățat din această experiență.

De asemenea, persoanele inteligente emoțional sunt capabile să aleagă “calea cea bună”, acceptă pierderea unei confruntări pentru putere, în prezent deoarece cred că ar putea exista o recompensă mai semnificativă în viitor. Această profunzime emoțională le permite să ia în considerare modul în care ceilalți oameni sunt afectați de alegerile lor.

Persoanele inteligente din punct de vedere emoțional încearcă să se bucure de proces în sine la fel de mult ca de rezultat. În loc să se gândească doar la recompensa finală, încearcă să se bucure de „drumul” parcurs.

Cele trei manifestări inteligente din punct de vedere emoțional: recunoștința, asumarea responsabilității și aprecierea procesului la fel de mult ca și a rezultatului, permit menținerea unei forțe și profunzimi emoționale.

Sursă foto: thinkpsych.com

Gândiți-vă la un moment în care eraţi siguri că aveţi control asupra vieţii şi sarcinilor zilnice și apoi ați experimentat o schimbare neașteptată în starea voastră de spirit.

Acel moment a fost un semnal evident că este nevoie de încetinire a ritmului şi reflexie, dar şi conştientizarea noii experienţe care se conecta la sentimentele, gândurile și convingerile mai profunde despre viață.

Dacă nu vă acordați timpul și spațiul de care aveți nevoie pentru a trăi şi procesa pe deplin experiențele, se prea poate să apară dificultăți majore care privesc reglarea emoțiilor și gândurilor negative.

Schimbarea neaşteptată se poate referi la o pierdere legată de un loc de muncă, o prietenie, de sentimentul de siguranță, de o abilitate fizică cu care eraţi obişnuit sau poate însemna un obiectiv ratat sau împlinit parţial.

Fiți blând cu dumneavoastră și dedicaţi-vă momente de odihnă. Permiteți-vă să simțiți ceea ce trebuie să simțiți. Nu vă judecați în același mod în care ați face-o cu cineva la care țineți.

Oferiți-vă spațiul și timpul de care aveți nevoie.

Empatia este capacitatea de a-ţi imagina cum se simte altcineva într-o anumită situație, dar şi de a răspunde cu atenție, ca expresie a ajutorului oferit. Empatia este o abilitate este complexă şi important de dezvoltat. Atnci când un copil este empatic, el înţelege că ceilalți pot avea gânduri și sentimente diferite de ale sale, recunoaște sentimentele comune (fericire, surpriză, furie, dezamăgire, tristețe etc) şi este capabil să perceapă anumite situaţii care implică emoţii şi îşi poate imagina cum s-ar simți el în acele situaţii.

Etape importante pentru a dezvolta empatia la copii

Înțelegerea și manifestarea empatiei este rezultatul dezvoltării unor abilități socio-emoționale, în primii ani de viață. Astfel, părinţii trebuie să se asigure că au o relaţie sigură, puternică și iubitoare cu copilul. Copilul va învăţa să îi accepte și înțeleagă pe ceilalți, crescând într-o familie în care se simte acceptat și înțeles.
În jurul vârstei de 6 luni, un bebeluş sănătos începe să stabilească referințe sociale. El va privi persoanele dragi din jur şi comportamentele acestora şi va manifesta reacţii diferite, în funcţie de percepţiile acestora la oamenii şi obiectele din jur. Acesta este unul din motivele pentru care părinții sunt încurajați să fie optimiști și liniștitori atunci când își iau rămas bun de la copiii de la grădiniță, de exemplu.

Între 18 și 24 de luni, copilul mic realizează pentru prima dată că, la fel cum el are propriile sale gânduri şi sentimente, ceilalți au propriile lor gânduri și idei, care pot fi diferite de ale sale. El începe să se recunoască în oglindă şi se percepe pe sine.

Ce puteți face pentru a-i ajuta pe copiii mici să dezvolte empatie

Empatizați cu copilul dumneavoastră şi ajutaţi-l să înţeleagă ce simte la reacţiile animalelor sau altor copii din jurul lor şi oferiţi protecţie, dacă este cazul.
Vorbiți despre sentimentele altor persoane din jur, adulţi sau copii şi explicaţi anumite situaţii cu emoţii intense.
Sugerați copiilor cum pot da dovadă de empatie. De exemplu, „Hai să-i dăm Anei un plasture pentru rană”.

Fii un model pentru copilul tău

Atunci când aveți relații cu interacţuni puternice și respectuoase cu ceilalți şi reacţionaţi amabil și grijuliu, copilul dumneavoastră va învața din exemplul oferit.
Validați emoțiile dificile ale copilului dumneavoastră. Nu încercaţi să rezolvaţi orice situaţie dificială pentru ca cel mic să nu trăiască sentimente negative. Nu este neapărat vorba despre protecţie, în astfel de cazuri. Tristeţea, furia şi dezamăgirea fac parte din viață și copiii trebuie să învețe să le gestioneze.
“Ești foarte supărat că am închis televizorul. Înțeleg. Îți place să te uiți la emisiunea cu animale. E în regulă să fii supărat. Când îţi trece, mă poți ajuta să pregătesc un prânz delicios sau să te joci în bucătărie alături de mami.”

Folosiți jocuri de rol

Discutați cu copiii mai mari despre sentimente și empatie în timp ce vă jucați.
Gândiți-vă la utilizarea expresiei „îmi pare rău”. Insistăm adesea ca micuții noștri să spună „Îmi pare rău” pentru a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile lor. Dar mulți copii mici nu înțeleg pe deplin ce înseamnă aceste cuvinte. Deși li se poate părea „corect” să spună „îmi pare rău”, acest lucru nu îi ajută neapărat pe cei mici să învețe empatia. O abordare mai semnificativă poate fi aceea de a-i ajuta pe copii să se concentreze asupra sentimentelor celeilalte persoane:
“Uită-te la Maria cât e de tristă şi plânge. O doare mâna acolo unde ai lovit-o.” Acest lucru îi ajută pe copii să facă legătura între acțiune (împingere, lovire) şi reacție (o prietenă care este tristă și plânge).

Copilul dumneavoastră probabil că nu va fi o ființă perfect empatică până la vârsta de trei ani. Există, de asemenea, adolescenți și chiar adulți care nu și-au însușit complet această abilitate. Nu uitați, empatia este o abilitate complexă și va continua să se dezvolte de-a lungul vieții copilului dumneavoastră.

Sursă foto: iStockPhoto