Efortul de a avea curaj

Anul acesta, când am decis să particip la Conferința Europeană de Terapie de Familie de la Lyon (Franța), a fost mai mult: “acum ori niciodata”.

Nu mai puteam amâna, era timpul să mă prezint și de pe poziția de “expozant”- trainer și să merg acolo cu propria lucrare de specialitate.

Am simțit multă teamă însă, în amestec cu adrenalina, nu m-a doborât. Mai mult era presiunea răspunderii pe care o simt față de profesia mea și de cei pe care urma să îi întâlnesc, față-n față.

A existat un termen limită, în februarie, pe care inițial l-am ratat, în mare, din motive personale. Primul sentiment a fost de ușurare, dar am simțit și un ușor regret. Apoi, perioada a fost extinsă și, cu încurajări din partea celor mai dragi ai mei, am decis că trebuie să ajung la Lyon și că nu mai era timp de pierdut.

Anul trecut am publicat un studiu psihologic, despre iertare, la una dintre cele mai renumite edituri internaționale. Implicarea pentru publicarea lui a fost, în mare, din partea colegilor din echipa de cercetare șiințifică din Olanda și Israel. Workshopul de la Lyon s-a bazat pe experiența mea din colaborarea cu colegii mei, de anul trecut. Am ales un subiect din tema cercetării și am trimis rezumatul. După două luni am aflat despre decizia de a fi admisă. Am trăit intens emoția acestui răspuns pozitiv și am fost copleșită. M-am bucurat enorm.

Trebuie să recunosc, la o vreme, am avut și îndoieli, gânduri pline de axietate despre cum voi acționa efectiv, cum voi face față, dacă vor veni colegi din țară să mă susțină etc. Toate s-au diluat, pe parcurs, iar emoțiile și neliniștea au revenit înainte de workshop, la Lyon, când am aflat că evenimentul pe care urma să-l susțin era BOOKED OUT! Nu mai avea locuri disponibile!

Paradoxal, poate, pentru unii, nu reușeam să simt entuziasm. A fost și greu și intens; o experiență din care am avut ce învăța.
Ideea era că nu mi-am dorit această participare pentru a preda o lecție, pentru a dovedi că sunt bună profesional, ci am ales să mă expun pentru a câștiga experiență, ca parte dintr-un proces de creștere.

De unde venea teama?
Sigur, nu a fost vorba despre o teamă obșnuită, nu era despre supraviețuire, ci despre trecere a unui prag, de trăire a unui context cu miză înaltă.

Este un moment în care îmi doresc să împărtășesc și simt că e relevant să punctez și aceste aspecte. Din păcate, în traseul meu de formare profesională, am dus lipsa majoră de mentori. În România e greu să gasești așa ceva.
O altă tristețe este că nici eu și nici colegi de ai mei nu au fost vreodată încurajați sau susținuți profesional de vreo organizație mamă sau de vreun mentor, să treacă de un prag important, de bază.

Gândind retrospectiv, găsesc atât de trist că nimeni nu a ajuns, în 20 de ani nici formator și nici o persoană inspirațională care să ducă experiența sa dincolo de munca la cabinet. Desigur, responsabilitatea e împărțită, dar acest regret rămâne. E ca atunci când nu primești încurajarea părinților pentru nicio încercare în viață.

O altă tristețe pe care o am, e legată de faptul că, de când particip la această conferință internațională (din 2010), nicio universitate din România nu a venit vreodată cu vreun leader sau învățăcei.
Toate celelalte țări se prezintă constant cu profesori formatori care au echipe tinere cu care desfășoară activități de grup, învață împreună și au parte de un exemplu.

De la Lyon am venit cu cel puțin un gând și o promisiune pentru mine: “voi depune eforul necesar pentru a-mi sprijini colegi să își învingă teama și emoțiile, să își ofere mai multă încredere. Voi crea o echipă frumoasă și împreună vom expune diverse teme științifice și practice de interes.”

M-am blocat la un moment dat la workshop și mintea mea nu mai putea gândi repede în engleză. Nimeni din sala nu m-a judecat, nici măcar cu privirea. Am avut parte de empatie reală și susținere și sunt recunoscătoare.

Paradoxal sau nu, tema lucrării mele a fost “Empatia în procesul psihologic de iertare.”

Mi s-a spus că nici emoția, nici blocajul nu au fost observate și nu pentru că nu au existat, ci pentru că, în firul experienței lor, e firesc și să nu stii uneori și să te împotmolești, dar și să ai nevoie de o scurtă pauză de respirație pentru a te putea întoarce la tine, la idea ta de lucru. A fost importantă ideea mea din studiu, modul în care am elaborat cercetarea și de beneficiile profesionale care ar putea rezulta din interacțiunea cu mine.

În încheiere, greul pe care eu l-am simțit și expereința mea îmi doresc să fie un motiv de curaj pentru colegii mei, de a se expune cât mai repede și cât mai mult în ideea de a crește împreună și de a crea o nouă generație de psihoterapeuți mai activă și mai îndrăzneață. Au trecut aproape 15 de ani de când am primit calitatea de psihoterapeut și aproape 20 de când am început formarea.