Blog

Intervențiile de tip sistemic sunt eficiente, în două din trei cazuri care vin la terapie. Modele specifice de terapie sistemică eficientă au fost dezvoltate pentru cele mai comune probleme de sănătate mintală şi emoţională.

Există multe procese comune modelelor de practică bazate pe dovezi care pot face parte din rutina terapiei de familie bazate pe cercetare.

Terapia sistemică funcționează?

Terapia de familie, ca și medicina, a fost fondată pe rezultatele numeroaselor studii de caz. Din ce în ce mai mult şi terapia de familie a trecut de la studiile de caz la dovezi științifice, ca bază pentru practică, respectiv luarea în considerare a dovezilor științifice disponibile cu privire la „ceea ce funcționează”, pe de o parte, și problemele, nevoile, drepturile și preferințele unice ale clienților, pe de altă parte, dar și luarea de decizii echilibrate și pline de compasiune.

În terapia sistemică, scalele sunt instrumente de evaluare frecvent utilizate. Astfel se încearcă să se ofere o evaluare imparțială a eficienței aplicării metodelro terapiei sistemice, de familie.

“Dovezile ştiinţifice indică faptul că două din trei cazuri se îmbunătățesc cu terapia sistemică. Veți ști după aproximativ 6 până la 10 ședințe dacă terapia de familie vă ajută şi, puteţi evalua progresele, în această etapă. O altă constatare critică este că aproximativ unul din 10 cazuri se deteriorează cu terapia sistemică, mai ales pentru că partenerii au evitat să vorbească despre problemele provocatoare, fie s-au simţit în dificultate și au oprit tratamentul înainte de a avea ocazia să resolve adevăratele problemele. Este posibil, ca în terapie să „ascundeți” problemele, până la momentul în care veţi fi pregătiţi să tolerați suferința pe care o puteți simți atunci când vorbiți deschis despre ele.“ (Alan Carr)

Terapie sistemică funcționează pentru probleme specifice?

În urma diverselor studii, s-a ajuns la o definiție largă a terapiei sistemice.

Astfel, au fost incluse: terapia de cuplu și de familie bazată pe o serie de modele teoretice (sistemică, cognitive – comportamentală, psihoeducațională,    psihodinamică sau bazată pe atașament); intervenții în sisteme mai largi decât familia (programe de intervenție multisistemice și multidimensionale) și intervenții în sisteme mai restrânse decât familia, ce ţin de formarea părinților, intervenții psihoeducaționale pentru îngrijitorii membrilor familiei cu afecțiuni medicale precum diabet, panică cronică, boli de inimă și cancer).

Există dovezi clare ale eficacității intervențiilor sistemice, specific pe problemelor centrate pe copil, dar și pe adult şi care fac referire la: alcool și droguri, tulburări de dispoziție, tulburări de anxietate, psihoză și adaptarea la boală și handicap, depresie la adulți, tulburare bipolară, tulburări de anxietate, de panică, agorafobie, tulburare de stres posttraumatic sau obsesiv-compulsivă.

De asemenea, s-a constatat că acest tip de terapie de familie ajută la îmbunătățirea procesului de adaptare, dar și la întârzierea recidivei la adolescenții și adulții cu psihoză care erau tratați pentru boli fizice și dizabilități, dar și ca adjuvant în procesul de îngrijire medical. S-a constatat, totodată, că acest tip de terapie gărbeşte procesul de adaptare la copiii și adolescenții cu astm și diabet și la adulții cu dureri cronice, boli de inimă și cancer. Studiile științifice au dovedit eficienţa intervențiilor sistemice şi în cazul problemelor de somn și hrănire în copilărie, a celor de atașament şi în anumite aspecte ce ţin de abuzul asupra copilului sau tulburări de comportament.

“S-a constatat că familiile adolescenților cu probleme de comportament care au apelat la terapia sistemică sau familială funcţională s-au descurcat mai bine decât cele din grupurile de control netratate sau comparativ cu cele care s-au angajat în tratamente alternative, cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală sau alte modele de terapie familială și terapie individuală și de grup pentru adolescenți.

Terapia familială funcțională se bazează pe un model ecologic multifactorial al factorilor de risc și protecție implicați în dezvoltarea problemelor de comportament. Terapeuții se întâlnesc în mod regulat, de obicei săptămânal, timp de aproximativ trei sau patru luni, cu adolescenții și familiile acestora în sesiuni comune şi parcurg, în terapie, cele trei faze distincte: angajarea, schimbarea comportamentului și generalizarea. Terapeuții dezvoltă o alianță terapeutică cu membrii familiei și reduc blamarea și negativitatea în cadrul familiei. În faza de schimbare a comportamentului, ei ajută familiile să dezvolte practici parentale mai bune, abilități de comunicare și de rezolvare a problemelor. În faza finală, ei ajută familiile să utilizeze aceste competențe în mod independent și să generalizeze progresele realizate în cadrul terapiei în contextele de acasă și din comunitate.” (Alan Carr)

Ce procese au loc în terapia sistemică eficientă?

În terapia sistemică de familie, terapeuții și familiile se întâlnesc în mod regulat. Terapeuții se pot întâlni și cu alţi membrii ai familiei extinse sau cu persoane din activitatea şi viaţa clienţilor. Terapia, în sine, se întinde pe 3-6 luni și cuprinde 6-20 de ședințe. De obicei, terapieutul sistemic trece prin trei faze: faza de angajament, faza de mijloc și faza de încheiere.

În faza de angajare, terapeuții stabilesc, de obicei, obiective în domeniile conținutului și procesului. Reîncadrarea și psihoeducația sunt utilizate pe scară largă în faza de angajare pentru a ajuta familiile să ajungă la o formulare mai utilă a problemelor pe care le prezintă.

În faza intermediară, familiile sunt ajutate să atingă obiectivele terapeutice și să rezolve problemele prezente. În cazul familiilor de adolescenți cu anorexie, consum de droguri sau probleme de gestionare a bolii, părinții pot fi invitați să „preia” autoîngrijirea adolescenților în domeniul problematic până când problema prezentată devine ușor de gestionat și apoi să transfere treptat controlul comportamentului problematic înapoi adolescentului.

În faza de încheiere, scopul terapiei este pregătirea familiei să își gestioneze în mod autonom dificultățile, în viitor. Intervențiile cheie, în această fază terapeutică, includ revizuirea lecțiilor învățate în terapie, planificarea prevenirii recidivelor și încetarea sesiunilor.

Sesiunile de terapie sistemică sunt ghidate după modelul de sesiune în cinci părți: (1) planificare (singur sau cu o echipă sau un supervizor), (2) întâlnirea cu clienții, (3) luarea unei pauze de la întâlnirea cu clienții pentru a analiza progresul și a planifica o intervenție de final de sesiune, (4) reconvocarea clienţilor într-o intervenţie finală pentru acordarea de feedback și (5) revizuirea sesiunii (singur, cu o echipă sau cu un supervizor).

Clienții sunt adesea invitați să facă „temele pentru acasă” între ședințe pentru a continua munca alături de psihoterapeut și pentru a facilita rezolvarea problemelor.

În terapia de familie bazată pe cercetare, sistemică, terapeuții acordă prioritate facilitării unor alianțe puternice pe parcursul tratamentului și reducerii negativității. Aceste alianțe sunt între ei și membrii familiei, între membrii familiei sau între membrii familiei și membrii sistemului mai larg.

De asemenea, în cadrul întregului proces terapeutic se pune accentul în mod explicit pe rezolvarea problemei principale prezentate şi nu pe obiective mai largi, cum ar fi dezvoltarea personală sau pe o explorare, la modul general, a problemelor familiale.

Din perspectiva costurilor, cât e de rentabilă terapia sistemică?

Într-o serie de 22 de studii efectuate pe parcursul a 20 de ani, s-a demonstrat că terapia sistemică este mai rentabilă decât terapia individuală. Au fost utilizate baze de date mari din SUA, cu peste 250 000 de cazuri tratate cu ajutorul terapiei sistemice de rutină. Cazurile au inclus familii ai căror membrii au fost diagnosticaţi cu schizofrenie, depresie, tulburări sexuale, tulburări somatoforme, abuz de substanțe, probleme relaționale sau alte tulburări.

Intervenții precum terapia familială funcțională, terapia multisistemică și tratamentul multidimensional s-au dovedit a fi foarte rentabile în cazul tulburărilor de comportament și abuz de substanțe, iar pentru psihoză, cea mai bună soluţie a fost terapia familială psihoeducațională, ca parte a tratamentului multimodal care implică medicație antipsihotică, deoarece reduce nevoia de spitalizare

Aşadar, când vorbim despre terapia sistemică e bine să ştim că funcționează în cazul celor mai frecvente probleme de sănătate mintală la copii, adolescenți și adulți sau pentru problemele de adaptare asociate cu boli fizice. În ansamblu, două din trei cazuri se ameliorează cu terapie sistemică, iar rata de success, de aproximativ 66% este la fel de bună ca în cazul altor psihoterapii.

Sursă: Alan Carr, Colegiul Universitar și Institutul Clanwilliam, Dublin, Articol publicat în “Australian and New Zealand Journal of Family Therapy”, 2016

Formele diferite de atașament pot afecta interacțiunile în relaţii, în moduri unice.

Tipurile de atașament se conturează de timpuriu, în viață și rămân desea stabile, chiar dacă pot căpăta un plus de siguranţă, prin înțelegerea și, mai apoi, rezolvarea problemelor care apar în manifestarea atașamentului.

O formă nesigură de ataşament duce la crearea de modele negative în relații. De exemplu, gelozia, încrâncenarea sau fuga de intimitate emoţională repetate, ca forme de comportament, în diferite relaţii, devin tipare negative a căror înţelegere şi corectare poate oferi claritate şi mai multp stabilitate în relaţii.

Legătura dintre o persoană și îngrijitorii săi primari, în timpul copilăriei stabileşte un model şi reguli pentru formele de relaţionare, în perioada vieţii de adult. Copilul percepe şi acţionează în relaţiile cu cei din jur, în baza acţiunilor pe care le identifică la părinţii şi bunicii lui (grija, atenţia, răspunsul la nevoi).

Dacă i se oferă un mediu cald emoţional, grijă şi atenţie copilul este atașat în siguranță. În acelaşi timp, dacă îi lipsesc acestea, cel mai probabil va dezvolta un atașament nesigur.

Cum se manifestă fiecare dintre cele patru tipuri de atașament la adulți.

Fiecare dintre cele 4 stiluri de atașament are trăsăturile şi caracteristicile proprii. Încadrarea într-una din categorii, poate să nu fie 100%, iar potrivirea cu un anumit profil nu trebuie să fie exactă. Autocunoaşterea ajută mult la identificarea comportamentelor nesănătoase și la înţelegerea nevoilor pentru îmbunătățirea vieţii sentimentale.

Lucrările privind teoria atașamentului au apărut din anii 1950. Pe baza acestei teorii, au fost identificate patru stiluri de atașament.

1. Anxios / Preocupat

Adulții cu un stil de atașament anxios tind să aibă o viziune negativă despre sine, dar una pozitivă despre ceilalți. O persoană cu acest stil de atașament se consideră mai puțin demnă de iubire, în comparație cu alte persoane, gândul de a trăi fără partener îi provoacă niveluri ridicate de anxietate şi se tem profund de abandon. Pentru a atenua teama de abandon, aceste persoane percep atenţia, grija și receptivitatea partenerului ca remediu pentru anxietatea lor. Pe scurt, persoanele cu acest stil de atașament apreciază foarte mult relațiile lor, dar sunt adesea hipervigilente față de amenințările la adresa securității acestora, precum și îngrijorate când consider că persoana iubită nu este la fel de implicată în relație ca și ele.

2. Evitant / Disprețuitor

Persoanele cu stilul de atașament evitant au o viziune pozitivă despre sine și una negativă despre ceilalți. În consecință, acestea preferă să promoveze un sentiment ridicat de independență și autosuficiență, în special la nivel emoțional.

Adulții cu acest stil de atașament evită în general intimitatea sau apropierea emoțională, astfel că se pot retrage dintr-o relație dacă simt că cealaltă persoană devine dependentă de ei. De asemenea, au tendința de a-și ascunde sau de a-și suprima sentimentele atunci când se confruntă cu o situație încărcată emotional, un conflict, de exemplu.

3. Dezorganizat / temător-evitant

Persoanele cu stilul de atașament dezorganizat oscilează între trăsăturile de atașament anxios și evitant, în funcție de situaţie şi starea de spirit.

Pentru adulții cu atașament dezorganizat, partenerul și relația în sine sunt surse atât de dorinţă, cât și de frică. Ei întâmpină dificultăți în a avea încredere și a depinde de ceilalți. Se luptă adesea cu identificarea și reglarea emoțiilor lor și tind să evite atașamentul emoțional puternic din cauza fricii intense de a fi rănite.

4. Atașamentul sigur

Dacă stilurile anterioare sunt stiluri de atașament nesigur, caracterizate de dificultăți în cultivarea și menținerea unor relații sănătoase, stilul de atașament sigur este atunci când o persoană se simte confortabilă să-și exprime deschis emoțiile. Adulții cu stil de atașament sigur se pot baza pe partenerii lor și, la rândul lor, își lasă partenerii să se bazeze pe ei.

Relațiile cu o persoană cu un stil de atașament sigur se bazează pe onestitate, toleranță și apropiere emoțională. Persoanele cu atașament sigur tind să aibă o părere pozitivă despre sine și despre ceilalți şi nu caută în mod exagerat aprobarea sau validarea externă.

Unde mă aflu eu, ca stil de ataşament?

Deși este absolut normal să recunoașteți trăsături unuia sau mai multor tipuri de atașament, în istoria relațiilor romantice, este important să vă amintiți că tipurile de atașament se pot schimba odată cu întâmplarea unor evenimente majore de viață sau chiar cu parteneri diferiți.

De exemplu, un individ atașat nesigur ar putea forma o legătură sigură, atunci când are un partener atașat sigur. Pe de altă parte, este, de asemenea, posibil ca o persoană cu un stil de atașament sigur să dezvolte comportamente relaționale nesănătoase, după ce a suferit o traumă sau a pierdut o persoană dragă. Așadar, mulți oameni nu se “încadrează” complet într-un profil specific.

Cum mă vindec? 

Dacă nu sunt abordate, tipurile de atașament nesigur și instabil, puternic exprimate. Există multe modalități de vindecare și recuperare în cazul tulburărilor de atașament.

Ajutorul pe care l-ar putea oferi un terapeut, în privinţa modelelor de comportamente nesigure ar putea fi cel mai benefic mod de a câștiga un atașament sigur. Puteți obține un stil de atașament sigur, prin psihoeducație, autocunoaștere și autodezvoltare.

Simon Institute of Psychology

Sursa foto: https://the-love-compass.com/

Căsătoria este una dintre cele mai mari aventuri ale vieții, însă poate fi, în majoritatea cazurilor, un teritoriu necunoscut.

Din fericire, nu există un mod “corect” de a exista ca un cuplu căsătorit sau de a acţiona ca atare, însă există câteva direcţii bune în acest sens.

Transformarea momentelor proaste în momente bune

Căsnicia nu este lipsită de provocări, însă modul în care cuplurile trec peste dificultăți, determină puterea legăturii lor. Problemele care apar negreşit, dar și conflictele se rezolvă mult mai bine şi mai repede “în echipă”.

Partenerii care pot înfrunta problemele împreună, oferindu-și suport reciproc, sprijin și încurajare în momentele dificile sunt capabili să mențină o dinamică sănătoasă în relație.

Reziliența, în sine, nu presupune doar a rezistenţa în faţa furtunii, ci și în procesul de identificare a unor modalităţi de acţiune comune. Încetinind ritmul şi liniștindu-se reciproc, partenerii pot găsi mai uşor soluţiile bune şi, astfel, cuplurile pot transforma chiar și cele mai dificile situații în oportunități de creștere și apropiere.

Creativitate și imaginație

Pentru crearea unui univers comun al cuplului, este importantă implicarea ambilor membri în activități plăcute, experiențe comune și interacțiuni semnificative. Acestea pot deveni obiceiuri care contribuie la aprofundarea intimităţii emoționale și la crearea de noi oportunități de comunicare, râs și relaxare.

Fie că este vorba de a găti împreună, de a face plimbări sau de a se ocupa de dorințele sexuale ale celuilalt, partenerii care prioritizează activitățile comune, își exprimă deschis afecțiunea și aprecierea unul față de celălalt, tind să nutrească o relație mai împlinită și mai durabilă.

Toleranţă faţă de diferențe și schimbări

Schimbarea este inevitabilă, atât în cazul indivizilor, cât și al relațiilor. Cercetările sugerează că acceptarea și tolerarea diferențelor dintre parteneri este esențială pentru menținerea unei căsnicii stabile și împlinite.

În loc să privească schimbarea ca pe o amenințare, cuplurile ar trebui să o abordeze ca pe o oportunitate de evoluție. Respectând autonomia celuilalt și făcând loc diferențelor individuale ale fiecăruia, partenerii pot ajunge să dezvolte un sentiment mai puternic de siguranță și stabilitate, în cadrul relației, chiar și în mijlocul schimbărilor. Diferenţele pot fi ocazii de a învăţa mai multe unul despre celălalt.

Răbdare şi flexibilitate

Căsătoriile de succes necesită adesea o doză sănătoasă de răbdare, flexibilitate și compromis. Cuplurile care pot gestiona dezacordurile cu grație și compromis tind să experimenteze o mai mare satisfacție în relațiile lor.

În loc să vă preocupe neplăcerile sau imperfecțiunile minore, concentrați-vă mai degrabă pe aprecierea calităților celuilalt. O atitudine de recunoștință și înțelegere poate duce la mai multă armonie și împlinire pentru ambii parteneri.

Recunoaștere şi susținere

Exprimarea aprecierii și admirației pentru partenerul tău este esențială dacă îţi doreşti armonie şi să fii susţinut, la rândul tău. Sunt importante recunoașterea eforturilor celuilalt și manifestarea recunoștinței pentru lucrurile mărunte.

Expresii şi vorbe simple precum: “mulțumesc”, “mă faci fericit” și “apreciez ceea ce ai făcut”, pot contribui în mare măsură la creşterea iubirii și a legăturii, într-o relaţie. Faceți un efort conștient pentru a recunoaște și aprecia contribuțiile și gesturile de dragoste ale partenerului dumneavoastră.

Angajament și dedicare

Angajamentul poate fi baza unei relaţii de durată. Necesită dedicare și perseverență atât în vremuri bune, cât și în vremuri mai dificile. Cuplurile care relaţionează cu scop şi determinare tind să experimenteze o mai mare satisfacție și împlinire.

Acordând prioritate relației și investind timp și efort pentru a o hrăni, partenerii  clădesc o fundație de dragoste și încredere care poate rezista mai bine la testul timpului. Pentru asta este nevoie de un angajament conștient față de relația în sine, timp şi dedicare continuă.

Respect față de propria persoană

Respectul de sine stă la baza relațiilor sănătoase şi influenţează modul în care se percep şi interacționează partenerii. Persoanele cu un puternic sentiment de respect faţă de sine pot menține relații satisfăcătoare și împlinite, cu mai multă uşurinţă. Tratându-vă reciproc cu bunătate și compasiune, creați premise pentru o relaţie plină de înțelegere reciprocă.

Aşadar, creaţi prioritate din menţinerea respectului și îngrijirii de sine în viața dumneavoastră. Bunăstarea personală este esențială pentru bunăstarea legăturii cu partenerul. Dacă vă trataţi cu bunătate și respect sunt mai mari şansele ca partenerul să vă ofere aceeași atitudine.

Te-ai întrebat poate de multe ori, tânăr(ă) adult fiind, undeva între vârsta de 22 şi 28 de ani, cum se face ca mulți în jurul tău sunt fericiți, știu cum să se bucure de viață, știu să trăiască sau cel puțin să ia lucrurile așa cum vin?

Se prea poate să fii observat, de asemenea, că mulţi din jurul tău au curajul de a experimenta noul și probabil au o relație satisfăcătoare sau cu potențial de lungă durată în viața. În acelaşi timp, tie poate îți este greu să te exprimi liber într-un grup apropiat de prieteni, la birou nu preiei niciodată inițiativa, iar de relații romantice sau o relație de durată nici nu poate fi vorba.

Aparent, nu ai nicio problemă în viața ta și, totuși, te simți abătut(ă), rutina zilnică a devenit mecanică fără a-ți crea un sentiment de împlinire, simți că nu te regăsești în propria viață, că stările de neliniștite te copleşesc și că cei foarte apropiați, ca părinții, de exemplu, nu îţi sunt alături nici măcar pentru o conversaţie pentru că fie nu sunt disponibili emoțional, fie sunt depășiți de situație.

Dacă ai lua decizia de a veni în terapie, ai putea descoperi că:

Cel puțin o persoană din familie simte și reacționează ca tine,

Cel puțin o persoană din familie este indisponibilă emoțional și are un mod defectuos de a cere și oferi îngrijirea emoțională firească (iritat, izolat, temător, se îngrijește excesiv în legătură cu ce ai mâncat și cum să te ferești de rele, deși tu ai 28 ani)

Cel puțin două persoane din familia de origine și familia extinsă sunt în conflict nerezolvat de mai bine de 10-15 ani,

Cel puțin o persoană încearcă să suplinească nevoia de afecțiune din familie pentru a crea un climat cât de cât cald sau aparent funcțional emoțional etc.

Dacă te afli într-o astfel de situație sau asemănătoare cu aceasta, atunci e timpul să te întrebi cu adevărat ce poți face pentru Tine, nu pentru situație. Psihoterapia este calea prin care trăirile și gândurile tale se vor oglindi în mod autentic și funcțional în viața. Vei putea primi ajutor să te cunoști și să îți creezi relații și contexte sănătoase de viață.

Sa aveți o zi pe placul vostru!

Psihoterapeut pentru cuplu și familie, Eleonora Toma. 0745925815

Care este locul copilului în familie?

Desigur că, odată cu apariția copilului în familie, dinamica vieții se schimbă radical pentru adulți atât din rolul marital al acestora, cât și din cel parental.

Cu precădere, cel din urmă rol va solicita cuplul, familia în ansamblu său să își “dovedească măestria” în a face loc copiilor, în viața lor și de a începe să-și dezvolte abilități de părinți. Practic, ne pregătim să împlinim nevoile copiilor ce acoperă toate aspectele: siguranță, grijă, afecțiune, control și stimulare intelectuală.

Ușor de spus, greu de făcut. Este vorba, în realitate despre un întreg proces complex ce ridică dificultăți părinților și care, de obicei, ajung să conducă spre anumite tipuri de probleme în viața maritală sau de familie.

De exemplu, în cazul copiilor foarte mici, mama poate ajunge la epuizare din cauza copilului care nu doarme noaptea sau nu mănâncă, e nevoită să fie mult mai mult prezentă în preajma copilului şi scade, astfel, atenția pentru partener/soț. În acelaşi timp, dacă soțul resimte acest aspect ca pe o neglijare, ca pe un neajuns și consideră că ar mai trebui să lase copilul și cu altcineva sau să ceară suport pentru a putea avea intimitate, atunci astfel de topicuri duc la disensiuni, de multe ori. În plan logic, explicit, ele sunt reale însă interpretarea lor trebuie făcută la nivel afectiv, profund pentru fiecare persoană în parte.

Un copil, e firesc, să ocupe un loc central în familie, în primii ani de viață. El depinde total de sprijinul părinților pentru dezvoltarea sa, dar și de dispoziția și relația lor, ca adulți.

Un copil are nevoie de o bază emoţională solidă la care se poate întoarce oricând pentru siguranţă. Dacă cei care constituie această bază, părinții:

• sunt neglijenţi cu propria relație de cuplu,
• nu își oferă respect și încredere, unul altuia,
• se consumă în certuri, activităţi epuizante sau suferă,
• ascund secrete sau minciuni,

atunci copilul va fi privat de siguranța emoțională, stima sa de sine va fi scăzută și va ajunge, ca adult, să nu mai aibă încredere în adulți.

Pe de altă parte, acolo unde copiii au deja o autonomie mai mare, au crescut, e recomandat, pentru sănătatea relației, ca partenerii/soții să își facă timp pentru cuplul lor.

Observ, cel mai adesea, ca terapeut de cuplu și familie că multora le vine dificil să își aloce un astfel de timp pentru ei. Motive pertinente se vor ivi adesea, dacă ele sunt căutate: sarcinile de serviciu, treburile zilnice, curățenia, lecțiile, o boală a unui părinte etc., însă, așa cum înțelegem că e nevoie să udăm o floare pentru a nu se usca, la fel de important este ca, periodic, să alocăm timp pentru noi, ca adulți în relație. Frecvența cu care se pot repeta aceste episoade plăcute pentru amândoi părinţii, în faza de familii cu copii mici și preșcolari diferă de la unii la alții, nu trebuie să fie pentru toţi la fel, dar succesul în cuplu apare în urma negocierii și nu a compromisului.

Cât oferi copilului din nevoile pe care le exprimă? Unde greșim ca părinţi?

Primul gând, ca răspuns la prima întrebare ar fi: “cât simte fiecare nevoia”. Însă, îmi doresc să vă spun că, în viaţă contează foarte mult convingerile şi valorile părinților, stadiul emoțional de dezvoltare al lor, ca adulţi și abilitățile generale.

Creșterea şi educarea unui copil, în timpul prezent, nu mai implică doar BINE sau RĂU şi, ca atare, fac sau nu un anumit lucru din aceste două perspective, ci sunt necesare cunoștințe, informații legate despre sine, îmbinate cu capacitatea de a confrunta realități diverse atât concrete, cât și emoționale și, care se bazează pe o gândire circulară, cum spunem noi terapeuții de familie.

A cântări opțiuni înseamnă, pentru un adult, a avea o gândire diversificată și multă reziliență afectivă, pentru că echilibrul nostru, în prezent, rezultă din modul în care ne percepem noi pe noi înşine, iar acest aspect este mult mai important acum, comparativ cu 30-40 de ani în urmă, când lucrurile erau mai liniare.

Abundența schimbă regulile jocului şi are impact direct în relaţiile cu cei din jur și la copii, dar și la părinți. Felul în care fiecare înțelege să mențină echilibrul face diferența, dar e bine să avem în vedere repere sănătoase, să punem acțiunile noastre în oglinda viitorului, să ne întrebăm cum îl vor putea afecta pe copil, peste 10-15 ani, o anumită decizie sau un comportament al nostru, ca părinţi.

Când punem presiune pe copii să facă multe activități extrașcolare perioade îndelungate, apare un efect de suprastimulare. Iar ce se va întâmpla mai târziu, în viață, este că el poate ajunge, ca adult, să nu facă față sarcinilor de familie și tuturor responsabilităţilor care îi apar în viaţă.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursăfoto: https://www.parents.com/

Libertatea este un cuvânt pe care îl menționăm cu ușurință în conversațiile despre aspecte diferite ale vieţii. Cu toate acestea, este un concept mult mai complicat decât pare.
O perspectivă asupra libertăţii este că ea rezidă în mintea noastră, în emoțiile noastre şi în adâncul inimilor noastre. Conștiința noastră poate fi complet liberă de orice legătură și putem fi liberi în modul de a gândi şi de a percepe lumea, în general.
Pentru mulți dintre noi, libertatea este exprimată prin concepte banale, mai puţin eterice, la fel ca în cazul sentimentelor de apartenență, al limitelor fizice sau al apartenenţei la un anumit loc.
Libertatea mai poate fi privită sau interpretată şi din perspectivă politică. Este o persoană care trăieşte în cadrul unui anumit sistem social și politic mai puțin liberă decât cineva care, indiferent de circumstanțele sale, simte că este capabil să trăiască în afara convențiilor sau presiunilor societății?
În vremurile actuale suntem cu toții capabili să ne creăm propriile închisori personale, iar atunci când acest lucru se întâmplă, nu contează unde trăiești, propriu-zis. Cu alte cuvinte, chiar dacă te-ai născut în cea mai liberală țară din lume, ești capabil să ridici propriile garduri în jurul tău, cu mintea și inima ta, atât de puternice, încât să nu le poți dărâma singur.

În acelaşi timp, cel care îşi permite să viseze, să-şi imagineze, să creadă în sine şi în propriile idei; persoana care citește, experimentează, critică, încearcă să înțeleagă, iubește, speră și este capabilă să creeze, indiferent unde trăiește, se va simți liberă.
Adevărata libertate este în inimă, în gânduri, emoții și vise. Numai tu ai puterea de a trăi cu adevărat liber.

Aşadar, libertatea vine din interiorul nostru, prin intermediul simţirii, pasiunii, visării, căutării de perspective pozitive de viață şi recunoaşterii a celor mai intime sentimente.Mai mult, fiecare dintre noi, în singurătatea minții noastre, suntem cu adevărat liberi.

Prin urmare, este recomandabil să nu căutăm libertatea în spații fizice, naționalități, în granițele unui oraș sau ale unei țări, ci în interiorul nostru, în emoțiile, sentimentele, dragostea și formele de atașament.
Acțiuni și expresii cum ar fi: să plângi când citești o poezie, să te emoționezi la un film, să râzi la o carte, să visezi la ceea ce vrei să realizezi, să atingi obiective propuse, să fii tu însuți, reprezintă forme de manifestare a libertăţii adevărate.

Simon Institute

Sursă foto: https://mindfulbreath.sg/

“Indiferent cât de adâncă este durerea. Către o înțelegere mai deplină a vindecării rănilor părintești din copilărie: un studiu internațional al iertării copiilor adulți”. (Jaap van der Meiden, Alvin Lander și Valentina Simon)

SUMAR

În acest articol sunt descrise concluziile unui studiu privind procesele de iertare ale copiilor adulți, în urma traumelor suferite în familie, în copilărie. În acest sens, au fost realizate interviuri cu 48 de participanți din Olanda, România și Israel. Scopul a fost de a afla şi analiza fiecare experienţă de recuperare psihoterapeutică, folosind iertarea, în urma unei vătămări parentale timpurii.
Concluziile cercetării dovedesc importanța existenţei unei decizii iniţiale de a ierta părintele, luată conştient şi asumată, a unei influenţe puternice a mediului socio-cultural în derularea favorabilă a procesului iertării şi importanţa dezvoltării unui sentiment de compasiune şi înțelegere a părintelui și a vătămării sale, în contextul său temporal, cultural și psihologic.

Iertarea, ca proces, indiferent de nuanţele specifice fiecărei națiuni şi culturi, declanşează doar efecte pozitive atât pentru psihic, cât şi pentru dezvoltarea, în ansamblu, a copilului adult. Iertarea a fost corelată, de-a lungul timpului, în literatura de specialitate, inclusiv cu niveluri ridicate de afecțiune pozitivă generală, acceptare de sine și stăpânire a mediului, stabilitate și calitate a relațiilor, în general.
În esența celor mai multe definiții academice ale iertării se află transformarea, în mod fundamental afectivă, a unei persoane profund și nedreptățit rănite.

Cel care a iertat nu mai caută răzbunare, nu păstrează resentimente, ci, dimpotrivă, manifestă generozitate şi compasiune. În cazul unei vătămări provocate de un străin, iertarea poate fi corelată pur și simplu cu renunțarea la gândurile, motivațiile şi sentimentele negative. În cazurile în care părinții și-au rănit emoțional copiii, iertarea necesită o abordare mai complexă, deoarece aceste răni provocate de părinți pot declanşa durere, furie, animozitate și resentimente puternice şi de durată, la copii.

În multe din cazurile de conflict părinte-copil analizate în acest studiu, abuzurile nu au fost recunoscute la timpul declanşării şi manifestării lor (când victimele erau copii), iar loialitatea existențială a copiilor față de părinții lor a funcţionat ca obstacol în calea acestei recunoașteri. Este vorba despre abuzul emoțional și psihologic, neglijarea, abuzul fizic sau sexual.
“Chiar alerga după mine dacă încercam să scap de pumnii lui… și chiar și când mă târam în pat și mă acopeream cu pătura, el mă bătea până când obosea.”
“Am fost lovită mult și pedepsită pentru lucruri despre care nu știam exact că sunt greșite. Când eram lovită, era chiar în fața mea. Am descoperit că, dacă nu plângeam, se oprea. Așa că, îmi rețineam cu forța lacrimile pentru a face bătaia mai scurtă. Uneori eram și închisă în pivniță.”
“…Mama nu m-a luat niciodată în brațe sau să încerce să mă consoleze, nici măcar nu s-a apropiat de mine, iar în toate acele momente am avut o durere cumplită. În întunericul nopții îl uram pe tatăl meu, voiam să moară, iar a doua zi era ca și cum ar fi fost o altă persoană și, cumva, l-am iertat. Am dezvoltat o mulțime de simptome pentru o perioadă foarte lungă de timp, de la atac de panică în timpul somnului, până la crize de epilepsie sau aveam impresia reală că mă voi sufoca.”
Procesul iertării a început în perioada adultă, iar la declanşarea lui a contribuit perspectiva matură asupra vieţii (sensul vieții, durerea și capacitatea de a face față durerii, natura umană) şi experiențele trăite ca adult.

Aproape jumătate dintre participanți au vorbit despre o conștientizare a faptului că nu mai vor să trăiască în calitate de victime și nici să permită ca cei dragi lor să fie indirect victimizați de rănile timpurii suferite de părinții lor.
De asemenea, participanții au menționat existenţa unor figuri importante în mediul lor care au ajutat la consolidarea deciziei de a ierta. Dintre aceste persoane, psihoterapeutul se regăseşte cel mai frecvent.

În acelaşi timp, este vorba şi despre un mediu propice dezvoltării sentimetului de iertare şi anume religia, spiritualitatea. Pentru asumarea iertării, este importantă, aşa cum reiese din acest studiu international, conştientizarea posibilelor deficiențe și limitări ale părinților, propriile răni psihologice ale acestora.
În aproape toate situaţiile prezentate în acest studiu despre vindecarea rănilor părintești din copilărie, participanţii vorbesc de câștigul personal care vine în urma iertării: sentiment copleșitor de eliberare, eliberare de emoțiile negative persistente (durerea, furia, dezamăgirea și vina), care au avut un efect dăunător asupra bunăstării lor, încredere în sine și în capacitățile proprii.

Acest articol discută despre agresori și victime, însă nu abordează potențiala reciprocitate în procesele de iertare. Sunt evidenţiate şi unele diferenţe, fiind vorba despre subiecţi din trei state diferite: Olanda, România şi Israel.
Mediile pro-iertare ale participanților olandezi și români au fost favorizate şi de încărcătura religios-culturală, în special creștină. În acelaşi timp, învățăturile religioase evreiești nu au constituit o influență dominantă asupra atitudinii pro-iertare a participanților, ci, mai degrabă o viziune relativ conservatoare asupra iertării. Cu toate acestea, în cazul persoanelor din Israel a fost observată implicarea substanțial mai mare a părinților în procesul de iertare, manifestând mai des comportamente active de căutare a iertării.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: cristianvasilescu.com

Stabilirea unor obiceiuri mici și sănătoase cum ar fi comunicarea lucrurilor aparent neesenţiale, îmbrățișările sau rememorarea unor întâmplări plăcute ar trebui să fie prioritate pentru orice relaţie care se doreşte de durată, însă şi gesturile semnificative sunt importante.

Marile gesturi romantice sunt binevenite în orice relaţie de cuplu, însă nu sunt definitorii pentru durata ei. Relațiile sănătoase prosperă, nu datorită actelor grandioase, ci obiceiurilor zilnice care susțin bunăstarea cuplului.

Dragostea de lungă durată nu este zgomotoasă, ci liniștită. Partenerii din relațiile sănătoase au moduri de reacţie şi acţiune care nu sunt neapărat fastuoase sau incitante, dar efectele lor sunt importante.

Cercetările recente arată că persoanele implicate în relații sănătoase adoptă o varietate de obiceiuri care le sunt benefice, favorizând, în final, calitatea relației, angajamentul și stabilitatea. Persoanele care au relații sănătoase de cuplu iau decizii comune şi comunică colaborativ, adică se coordonează eficient în favoarea transmiterii de informaţie şi a rezolvării unei situaţii; pentru că se înțeleg foarte bine unul pe celălalt.

Un somn bun aduce beneficii oricărei persoane şi este, de asemenea, esențial şi pentru succesul relației. Calitatea slabă a somnului poate duce la declanşarea furiei.

Exprimarea afecțiunii în fiecare zi este o convenție liniștită care sprijină armonia într-o relaţie. Îmbrățișarea, de exemplu, are un efect direct asupra creșterii satisfacției relaționale. Aşadar, adoptarea unui obicei regulat de comportament afectuos contribuie la fericirea cuplului.

De asemenea, jocul, ca stil de interacțiune obișnuit, poate transforma momentele fade prin care trece un cuplu, în oportunități de îmbunătățire a relației.

Partenerii implicaţi în relații sănătoase preţuiesc gesturile mici care ajung să le susțină relația în perioadele de stres și să o hrănească în perioadele de bucurie.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.lorensworld.com/

Cu puțin timp în urmă, o doamnă mă întreba, plină de frustrare, de ce nu reușește să vadă “jumătatea plină” a paharului și să simtă “așa cum ar trebui”, bucurie și recunoștință pentru ceea ce trăieşte în viață şi să nu mai simtă neputință, nesiguranță, vinovăție, dezamăgire provocate de relaţia tensionată cu șefii și clienții!

Am căscat ochii de uimire în fața așteptărilor ei total nerealiste și mi-am zis, că este posibil ca uneori să pierdem firescul și sensul acestor trăiri ”negative”!

A fi puternic şi încrezător în sine, nu înseamnă că nimic nu te poate atinge, că rămâi impenetrabil și de neclintit ca o stâncă, în fața tumultului vieții. După părerea mea, aceasta percepţie poate fi o capcană insidioasă în care riscăm să ne afundăm, fără a mai avea timp de auto-reflecție și discernământ şi fiind mult prea asaltați de ”rețete” clare de urmat pentru a deveni fericiți, împliniți, încrezători, de succes și, desigur, scăpați de agasantele emoții negative.

În multe situaţii, mai ales când ne lăsăm prinşi în astfel de reţete-capcană, antidoturi facile și rapide împotriva tristeţii şi deznădejdii, parcă începem să ne rușinăm de noi înșine, să ne simţim ”incompetenți” pentru că suntem triști, dezamăgiți, îngrijorați de perspective, scuturați și smotociți de amestecul și intensitatea acestor emoții care, în fond, ne confruntă cu fireasca și omeneasca noastră vulnerabilitate.

Mărturisesc că, mulți ani, mai ales în perioada de început a formării mele profesionale, am trăit o aspră și grea culpabilitate, ori de câte ori evenimentele din viața mea mă necăjeau, mă destabilizau și mă puneau lapământ, pentru o vreme. Mereu în căutare de răspunsuri, am aflat în cele din urmă că emoțiile mele sunt normale, răspunsuri naturale ale creierului, precum e natural să mă doară o lovitură sau să sângereze o rană.

Şi aceste emoţii au nevoie de timp pentru a fi “metabolizate sufletește”, la fel cum rana deschisă, oricât de mică ar fi ea, are nevoie de până la cinci zile să se vindece, chiar şi sub tratament. Emoţiile au nevoie, pentru vindecare, să fie îngrijite, adică ascultate, recunoscute, înțelese în sensul lor, împărtășite, alinate, iar urmarea bună a acestor răni sufleteşti este constrângerea de a privi cu responsabilitate către tine însuți/însăți.

Dacă e să mă gândesc mai bine, ceea ce am câştigat în demersurile mele de dezvoltare personală a fost tocmai permisiunea de a mă simți demnă, nu doar cu performanțele și calitățile mele, ci și împreună cu vulnerabilitățile, limitele, dificultățile și nereușitele mele!

Într-un anumit fel, fugind de mine pentru a mă schimba cu o alta, am dat tot de mine, dar văzută dintr-o persoectivă nouă, mai compasivă, mai cuprinzătoare, mai firească, mai eliberatoare!

Viața, nu-i doar o jumătate de pahar, fie ea goală sau plină, ci e un întreg într-o continuă dinamică, când mai plin (chiar prea-plin), când mai gol (chiar prea gol). Uneori e suficient să ne-asculte cineva ca să scăpăm de povară, de energia greoaie şi usturătoare a emoțiilor noastre. Alteori, un refren dintr-o melodie, o replică dintr-un film sau un articol dintr-o revistă, ne pot schimba perspectiva și pot trezi din amorțire și uitare propriile resurse.

Câteodată, ne simțim prinși ca-ntr-o mare vâscoasă, în frustrările și tristețile noastre și nimic pare că nu reușește să ne poată scoate din această stare. Atunci, aşa cum a fost și în cazul meu, poate ai nevoie de altceva decât ceea ce-ai încercat de unul singur, un sprijin specializat.

Desigur, indiferent de ce drum alegi pentru tine, poate fi un demers luuung și anevoios sau unul scurt. Însă ţine minte că e drumul tău către starea ta de bine, care te va ajuta să completezi jumătăţile pe care le simţi sau vezi, deopotrivă goale și pline!…

Isabela ALEXANDRU, Consilier dezvoltare personală- 0723.30.36.97

În unele cazuri, unul dintre parteneri poate ajunge să creadă că problemele pe care celălalt le identifică, în relaţia de cuplu, sunt gestionabile și pot fi rezolvate între ei. Pentru a fi siguri că amândoi partenerii oferă aceeași importanţă problemelor care apar, se recomandă comunicarea despre acest subiect şi chiar întocmirea unei liste cu provocările pe care fiecare crede că ar trebui tratate în cadrul unor şedinţe de terapie de cuplu.

Psihicul uman se opune adesea schimbării, chiar și atunci când suntem nemulțumiți de circumstanțele actuale. Doar ideea de a modifica status quo-ul poate crea stări de anxietate, în primul rând pentru că schimbarea este imprevizibilă, viitorul este nesigur şi nimeni nu poate garanta un rezultat total pozitiv.

Persoanele anxios-depresive pot fi deosebit de precaute în privința terapiei. Astfel de indivizi proiectează un viitor cu recădere negative. Surprinzător,  și extrovertiții, adesea aventuroși și curioşi să încerce ceva nou, pot fi foarte ezitanți când vine vorba de terapie, în special pentru că se tem să se confrunte cu probleme vechi pentru care este posibil să nu găsească rezolvare.

Şi în cazul terapiei de cuplu, persoanele își expun vulnerabilitățile, însă nu doar în fața terapeutului, ci și a partenerului. Pentru a fi vulnerabili, uneori, în cadrul relaţiei avem nevoie de un loc sigur care poate contribui la o conectare bună între parteneri.

Decizia de a merge la consiliere și de a alege consilierul potrivit este una serioasă, pe care partenerii trebuie să o ia împreună, pentru ca terapia să aibă şanse de succes. Aşadar, indiferent de mecanismul cuplului de a lua deciziile (unul decide, iar celălalt se supune; unul se oferă și celălalt refuză;  unul face propunerea și așteaptă decizia celuilalt) decizia comună poate ajuta la o mai rapidă deschidere a ambilor parteneri.

Constrângerea partenerului reticent la terapie este adesea contraproductivă. Pentru a se implica și a continua, trebuie să fie motivat să ia parte, de bunăvoie la procesul de transformare.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: thewell.northwell.edu