27 May 2022

În ciclurile vieții de familie, familie cu copil mic, cu școlar sau cu adolescent, se produc așa-zisele tranziții, perioade de instabilitate emoțională ce provoacă membrii familiei la integrarea în noul stadiu.

În primele trei faze, părinții e nevoie să investească foarte mult din punct de vedere emoțional ca să se creeze cei 3S, cum îi numim în atașament: Satisfacție, Securitate și Siguranță.

În cea de-a treia etapă, la adolescență tânărul începe să dezvolte și alte relații importante în afara familiei de origine. Acest lucru poate creea turbulențe în familie, pentru părintele supraimplicat, iar la adolescenți poate apărea comportamentul de minciună. Privit altfel decât moral, minciuna este manifestarea nevoii de a nu spune chiar tot și, în acelaşi timp, de a testa, cu paşi mărunţi, calea spre independență.

Într-una din zile, la cabinet, așteptam două persoane noi, o mamă și fiica ei adolescentă, în vârstă de 13 ani.

Pe ușă a intrat o fată plăpândă, cu privirea oarecum stinsă. S-a așezat pe canapea, alături de mama sa, cu figura vizibil îngrijorată. Erau tăcute amândouă, iar fata s-a cuibărit adânc în geaca pe care nu a pus-o în cuier. După o scurtă interacțiune de acomodare, le întreb dacă a fost greu de găsit adresa cabinetului, facem prezentările și, apoi, trecem încet la  dialogul terapeutic.

Amândouă îmi confirmă că se află pentru prima oară la terapie. Mai întâi mama, iar mai apoi, la câteva momente bune distanță, fiica. Mai mult printr-un semn tăcut, cu o privire pierdută și lungă îmi dă de înțeles că e pentru prima oară când trăieşte o astfel de experienţă.

O întreb cum crede ea că se desfășoară o ședință de psihoterapie, însă, ca răspuns primesc o privire lungă şi un: “răspunzi la întrebări”. Pentru destinderea atmosferei am explicat că este vorba despre un schimb de întrebări şi nu un interogatoriu.

Majoritatea clienţilor, la prima întâlnire, se simt încordați, cu atât mai mult adolescenții aduși de părinți, care cred că terapeutul ar putea fi un alt adult care le ține morală sau îi pune la punct.

Eu: Pentru ce știi tu că ești azi aici?, o întreb. Ce ți-a spus mama ta? (e important să clarificăm, ca terapeuți, în mod deschis ce anume s-a vorbit la telefon cu cel care a solicitat întâlnirea, astfel încât lucrurile să fie la vedere pentru toți, să se știe ce s-a discutat).

Fata ridică din umeri și zâmbește un pic forțat, fără a scoate vreun cuvânt. O încurajez, să spună exact așa cum îi vine ei în minte, că nu suntem la școală și nu e nevoie să redea ceva din memorie pe de rost.

Eu: Crezi că o preocupă ceva pe mama? În acest timp mama ei stătea lângă ea, cu privirea încărcată de emoție, ochii ușor umezi și părea îngrijorată.

Apoi, mama, L, intervine și spune: Avem nevoie să ne apropiem un pic mai mult. Mă preocupă comportamentele ei, mă respinge, nu vine să mă îmbrăţişeze, nu-i pasă de mine şi pare indiferentă şi faţă de şcoală. Nu-și face temele și are unul cu care vorbește pe telefon, care îi trage viața în jos.

Eu: L, ce simți acum în timp ce îmi povestești asta?

L: Sunt afectată.

Eu: Ce simți când spui că ești afectată? Îți vine să plângi?

L: Nu. (adeseori clienții ascund emoțiile sub cuvinte, în speranța că emoțiile puternice nu vor ieși la suprafață. De multe ori, fac acest lucru cu intenţia de a-i proteja pe cei dragi și pe ei înșiși, însă ajung, prin suprimarea emoţiilor, la tensiuni și mai mari și creează mesaje analoage ambivalente și incongruențe în modul de comunicare. Presupun, ca terapeut, că acest mecanism dăinuie de ceva vreme și că în relația lor joacă un rol important aceste mesaje nonverbale și verbale incongruente.

Mama, L, pufnește în plans, iar S., fiica se adâncește în haina sa și mai mult și pufnește în râs.

Mama, vizibil frustrată, îi spune: Te bucuri că sufăr, nu-i așa? Nu-ți pasă de mine!

Eu: S, ce simțeai atunci când eu o întrebam pe mama despre tine?

S: Nimic, răspunde imediat. (își face apariția tiparul emoțional evitant, în care un răspuns rapid acoperă o emoție pentru a ,,salva,, situația).

Eu: Te bucurai, așa cum afirmă mama?

S: Mă fixează cu privirea parcă goală și temătoare, fără a spune ceva.

O întreb din nou ce simte în acel moment şi îmi răspunde, aproape în şoaptă, “tristeţe”.

Eu: Şi cum îți manifești tristețea, de obicei?

S: Păi, râd, ca să nu plâng!

Eu: Ce motiv ai pentru care nu ți-ai da voie să plângi?

S: Că nu vreau ca ceilalți să vadă slăbiciunile mele.

Eu: Cine?

S: Colegii sau ceilalți de pe stradă.

Eu: Dar cum o percepi pe mama ta când plânge?

S: Tristă

Eu: Şi mama e slabă sau puternică când plânge? Fata stă pe gânduri, fără a răspunde.

Eu: Există și momente în care îți consumi altfel tristețea?

S: Când nu mai pot să râd, atunci îmi dau voie să plâng.

Eu: În ce situații faci asta?

S: Când sunt prea rănită.

Se așterne din nou tăcere lungă și mama ei o privește cu și mai multă îngrijorare. Pare copleșită de trăiri. Merg lângă mamă, puțin în spatele ei și îi spun la ureche ce să-i comunice fetei ei: “Ia-o de mână și spune-i că acum știi că suferă și că este tristă când pufnește în râs.”

Mama, mă aude și zice mai departe: “De ce ești așa când vorbesc cu tine?”

Ceea ce tocmai se petrecuse a arătat foarte bine cum anume se produce incongruența în interacțiune și comunicare, și cum fiecare persoană are filtrul, oglinda ei prin care vede sau aude lucrurile. Când eu am spus specific să repete după mine, ea a redat ceea ce a auzit în interior.

Rezultatul a fost că fata s-a simțit învinuită și nu înțeleasă. S-a fâstâcit un moment și a intrat din nou în “stone face” (cu faţa inexpresivă).

Am oprit-o pe mamă și am rugat-o să spună după mine întocmai cum am zis eu. Îi venea dificil pentru că puterea obișnuinței era alta. Am observat tiparele de comunicare disfuncționale care potențează conflictul, buclele de feedback pozitiv (adică aspecte care, manifestate, produc și întăresc exact comportamentul nedorit), care se formează și în mod nuanțat. În acest caz era nevoia mamei de a primi atenție din partea fiicei și tendința de a o pune în rolul de partener emoțional.

Tatăl este absent și fizic și emotional, la distanță, neimplicat relațional în viața celor două. Din punctul de vedere al terapiei de familie, se află în faza de tranziție de familie cu adolescent, în care părintele încă tinde să se comporte mai mult ca și cu un copil mai mic, iar tinerii încep să dezvolte interacțiunea cu noi figuri de atașament.

Acolo unde relațiile sunt lacunare sau cu supraimplicare, apar și simptomele la nivel de comportamente.

În terapie, reflectarea sau mirroring-ul, depinde de terapie, ajută la clarificarea și ajustarea înțelesurilor, facilitarea comunicării și detensionarea în relații. Punctările directe pe care le face terapeutul vin ca soluții țintă, pe o situație dată și ajută clienții să își reformuleze cuvintele, gândurile și, desigur, interacțiunile.

După acestă ședință și mama și fiica s-au privit cu alți ochi. Fiica și-a dat voie, într-un mediu de siguranță, să exprime real ce simte, pentru prima dată. Ea își proteja mama prin a nu spune nimic despre ea, iar mama a putut reda, în cuvinte că e mult mai liniștită și simte speranță prin faptul că știe ce simte fiica ei și de ce.

Apoi a urmat o altă şdinţă în urma căreia, ambele au reuşit să facă paşi mici, dar importanţi, pentru relatia lor. Fiica a reuşit o mai bună deschidere de sine, iar mama este deschisă pentru a înţelege noua fază de adolescenţă, a fiicei. Îi era teamă că îşi pierde fetiţa şi o menţinea in poziţia de copil mai mic.

Comunicarea şi acceptarea sunt aspecte foarte importante, pe care, într-o familie nu trebuie să le trăim şi experimentăm doar cu partenerul de viaţă, ci e nevoie să le inludem şi în procesul de educare şi creştere a copiilor pentru că au nevoie de noi, părinţii, indiferent de cât de mici sau mari sunt.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.sunshineandhurricanes.com