20 Aug 2021

Este în regulă ca adolescentului sau copilului meu să îi fie pus un diagnostic din punct de vedere psihologic?

În ultimele zile mi s-a pus mai frecvent această întrebare. Poate este vorba despre o coincidență sau poate că urmează să înceapă școala și atunci părinții devin mai preocupați de starea și integrarea copilului lor în grupurile de la școală sau în cele sociale.

Am fost solicitată să îmi spun părerea, profesional vorbind, față de tentativa de suicid a unui preadolescent şi amenințarea cu suicidul a altui adolescent, ambele în mod declarativ şi în grupul de prieteni din care fac parte. Pe lângă cele două cazuri mi-a spus o mămică şi despre sfatul primit la locul de jocă: “Doamnă mergeți cu copilul la psiholog are ADHD.”

Ei bine, contează, în fiecare dintre situaţii contextul în care se petrec lucrurile şi care face diferența.

Fără a fi atenți, ca specialiști, și la celelalte elemente relaționale ce se petrec în jurul copilului, a tânărului adolescent și în familia lui, riscăm să pierdem din vedere informații esențiale. E la fel de adevărat și marcant că are relevanță și abordarea terapeutului și metoda sau formarea în care este modelat.

Am folosit intenționat acest cuvânt “modelat” și nu “școlit” deoarece, în psihoterapie, când înveți îți transformi și sinele nu doar acumulezi informații cognitive. Astfel se dezvoltă abilitățile și simțurile ce contribuie la calitatea observației terapeutice. Știu că sunt și aici uneori lacune și, din anumite considerente, unii specialişti se pot grăbi să lanseze etichete și diagnostice care alarmează familia sau persoana.

Terapiile post moderniste, cum este și psihoterapia sistemică de familie are, printre principiile sale, dezvoltarea la cei formați a unei gândiri non-judicative. Ce înseamnă asta? Înseamnă că modelul de gândire dezvoltat nu este unul binar de tipul 1+1=2, ci, specialistul ia în considerare ce simte fiecare element, la cum influențează contextul prin comportamentul său și ce anume este nevoie, ca informaţie de specialitate, pentru a influența elementele sistemului familial, în ideea schimbării de care este nevoie.

Ca atare, psihologul sistemic nu are nevoie de o etichetă emoțională sau diagnostic, pentru a lucra cu o persoană sau familie. Vom lucra cu ce simte și gândește omul, nu cu problema din capul lui, indiferent de cum este denumită ea.

Și atunci, ca să revin la câteva aspecte mai practice ale subiectului discutat, aici, pe bună dreptate că unii părinți sunt îngrijorați când copiii lor primesc o etichetă cu rol de diagnostic, pentru ceea ce simt sau manifestă. Şi părinţii devin confuzi, nesiguri.

Adolescenții, spre exemplu, au o mare nevoie de identificare la nivel social.

Când încep să ia decizii și să spună despre ele în familie (cu care familia de cele mai multe ori nu e de acord), urmează, mai degrabă, importanța și nevoile grupului din care fac parte. Adolescenţii, adesea, nu decid doar individual pentru ei, deoarece, trăind și luând decizii în interiorul grupului social, ei învață despre noi atașamente cu alte persoane, din afara familiei, cum să se conecteze la relații noi și diferite față de cea cu mama sau tatăl.

Astfel, apar comportamente precum:

1. sfidarea – își dau ochii peste cap

2. ambivalența – una spune alta face

3. nu participă la treburile casei

4. reacționează excesiv emoțional

5. își controlează cu greu impulsurile etc.

Toate aceste comportamnete menționate mai sus fac parte dintr-o perioadă de tranziție a oricărei familii normale și supun membrii familie la schimbări și conflicte.

Trecerea de la familie cu copil preadolescent la adolescent este mereu marcată de “artificii emoționale” în care tinerii caută șă își afirme autoritatea și nevoia de putere, libertate şi decizie. Pentru că încă nu au experiențele concrete la care să se raporteze, se manifestă instinctiv, cu oscilații emoționale puternice și au totodată tendința de a-și penaliza emoțional părinții și de a se răzvrăti.

Desigur că toate astea au legătură și cu stilul parental și cu maturitatea emoțională a părinților, cu stilul lor de atașament și sistemele de valori. Un părinte autoritar va fi mai predispus la a genera stări conflictuale decât unul negociator, însă, în situațiile în care adolescentul are nevoie să se impună, el poate face și declarații exagerate de genul: “Mă arunc de pe bloc dacă ai mei nu mă lasă la concert.” sau “Dacă nu îmi cumpără ce mi-a promis taică-miu, jur că mă sinucid.”

Folosirea unui astfel de vocabular, în mod frecvent, chiar și în cabinetul unui terapeut poate fi îngrijorător. Oricare ar fi realitatea tânărului, ca specialişti, suntem obligați să îl luăm în serios.

Ei, aici, poate interveni uneori manipularea de către adolescent, prin faptul că într-adevăr simte nevoia de a avea putere și de a primi atenție și, în același timp, poate apărea și riscul de a se identifica cu o anumită trăsătură sau un diagnostic.

De aceea, eu mă feresc să spun: ești anxios, ai anxietate generalizată, ai ADHD, suferi de anxietate socială și de aia nu te poți integra, nu îți poți face prieteni sau îți e teamă să îți expui părerile în fața celorlalți etc. Din acest motiv, prin terapia sistemică privim lucrurile într-un mod circular și ne uităm nu ce îi cauzează A lui B, ci cum feedback-ul lui A îl influențează pe B și cum feedback-ul lui B îl influențează pe și chiar pe C.

Felul în care se dă feedback, ajută sau nu întărirea sau stingerea unor comportamente și, ca atare, influențează major schimbarea dorită.

În fazele de evoluție emoțională se petrec și cele de maturizare a creierului. La această vârstă mielinizarea terminaţiilor nervoase nu este completă și asta conduce, de multe ori, în cazul adolescenților, la puternice variații de dispoziție, oscilații emoționale accentuate. Şi ei resimt stări de confuzie sau senzația că nu sunt stăpâni pe ei și e firesc să aibă și anxietate.

În lobii frontali se găsesc factorii responsabili de liberul arbitru și controlul impulsurilor.

Şi la copiii mici de 2-4 sau 5 ani apare frecvent opoziția față de părinte şi asta, practice, arată că este diferit și e o trăsătură responsabilă de independența și modul de luare a deciziilor, mai târziu în viață.

La fel ca și în copilărie, în adolescență găsim declanșatorii pentru reacțiile la stres, ce pot aduce adevărate vulnerabilități, uneori.

Dar nu orice anxietate e problematică sau traumatizantă, iar experiențele de tipul “reușită-regres” duc la adaptabilitate și reziliență.

Scriam, de curând, într-un alt articol că o diagnosticare este necesară, într-un context medical sau de sănătate publică, atunci când o medie crescută a populației se întâlnește cu același tip de problemă sau situație. În astfel de situaţii, se întrunesc condițiile pentru ca anumite probleme de sănătate să fie introduse în clasamentul unor afecțiuni.

Din punct de vedere psihologic, la nivelul percepției familiei, aceasta se poate mobiliza mult mai ușor în a oferi sprijin celui afectat sau a găsi soluții atunci când “problema” se încadrează într-un diagnostic. În primul rând, deoarece, soluţia este scoasă în afara ariei lor de putere sau responsabilitate mai ales relațional.

Este mai ușor să se admită că cineva e problematic, nevrotic, anxios, depresiv decât să se spună cu voce tare: “nu știm să găsim în noi resurse” sau “suntem și noi implicați în cee ace trăiește fiul sau fiica noastră, mama sau tata”.

Astfel, membrii familiei se îndreaptă către un specialist care să resolve cumva suferinţa lui X. De multe ori “pacienții identificați” sunt trimiși la terapie de către membrii familiei, care nu se așteaptă ca și ei să fie nevoiţi să participe la ședințe sau să contribuie cu schimbări în propriul comportament, pentru binele şi vindecarea celui suferind.

Când e vorba de adolescenți, terenul este unul mişcător, este vorba despre multă vulnerabilitate și, nu de puține ori, mulți dintre cei ajunși în cabinet încearcă inconștient să opună rezistență și să își exprime nevoia de putere sau control. Ei pot fi, în sinea lor, furioși sau temători că terapeutul este doar un alt adult ce le va spune ce să facă, va fi autoritar sau va încerca, mai degrabă, să-i mulțumească pe părinţi.

A pune un diagnostic unui adolescent şi nu numai este egal cu a atribui o etichetă.

Din punct de vedere biomedical e util fiindcă folosește sistemului să încadreze, să trateze, să justifice un decont acolo unde este vorba despre medicaţie psihiatrică, însă, emoțional, psihologic, pe client nu îl ajută mai deloc. Există riscul ca acesta să se identifice cu un diagnostic pe care să îl folosească ca factor de putere în relația cu părinții, profesorii etc. De asemenea, un diagnostic de acest gen poate stigmatize adolescentul care se va simţi exclus din grupul său social, poate fi cauză pentru situtaţiile de bullying, izolare emoțională și afectarea identității personale.

Așa că, vă propun să încheiem prin a privi adolescența ca un proces natural de dezvoltare emoțională și cerebrală și mai puțin ca pe un diagnostic.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic

Sursă foto: https://www.healthline.com/