10 Nov 2021
Economistul John Kenneth Galbraith spunea, în cartea sa, “Societatea prosperă”: “Nu se poate spune că producţia satisface nevoile, atâta timp cât producţia creeaza nevoile. … Producţia doar umple golul creat de ea însăşi” şi este, în mare parte, şi un mecanism, ce inconştient favorizează climatul unei dependenţe.
Există dependenţa de a cheltui?
Desigur. Falimentele familiei, cheltuielile şi cumpărăturile în exces, pentru a umple goluri afective duc la ideea că “dorinţa nu devine mai puţin urgentă cu cât e mai satisfacută.” (Cloe Madanes, Claudio Madanes).
În faza de mijloc a unei căsnicii, de exemplu, unul dintre soţi poate deveni dependent. Soţia poate cheltui sume mari de pe cărţile de credit, pentru haine, casă sau lucruri necesare copiilor, iar sotul poate cumpăra o maşină sport, s.a.m.d..
Fiecare soţ va avea tendinţa să se simtă vinovat pentru cheltuieli, dar nu va face ceva pentru a se opri. Acest lucru dovedeşte o lipsă a priorităţilor, dintre cei doi şi a acordului.
Dependenţa poate reflecta o stimă de sine scăzută. Desigur că opusul dependenţei de a cheltui este zgârcenia, un alt motiv de conflict, în cuplu.
Cel mai probabil, în ziua de azi, banii sunt ceea ce mântuirea a fost pentru Evul Mediu. Oamenii caută, oarecum, salvarea lor sau a situaţiei, prin aspecte financiare.
Când multe cupluri aflate în conflict vin la terapie, descoperim că mare parte din certuri sunt duse pe tărâmul banilor, cine şi cât cheltuie. De fapt, nu e nicicând vorba despre bani propriu-zis, ci despre putere şi concurenţa, în cuplu.
În trecut, religia făcea diferenţa dintre obligaţiile spirituale şi nevoile materiale. Acum, când societatea dictează comportamente, prin mai tot ce îţi vezi şi trăieşti zi de zi, TREBUIE SĂ CUMPERI ca să fii fericit, constaţi că, de fapt, prin achiziţiile de obiente şi servicii, “cumperi fericire” şi o viaţă mai uşoară.
În realitate, “buying large” subţiază echilibrul emoţional. Cumpărăm pentru că e frumos ceea ce vedem sau pentru simplu fapt că acel ceva există sau este “împachetat” într-o ofertă pe care mintea noastră o apreciază de neratat şi nu pentru că ne satisface o nevoie reală.
Bunurile au devenit simboluri de identitate personală, iar posesia este imagine de sine.
Poate sună trist ce vă spun, însă realitatea este tristă. Se mai întâmplă să întreb pe cineva, în şedinţele de psihoterapie: “În ce investeşti cel mai mult, când dai bani pentru tine?” şi mi se răspunde cu nume de branduri renumite pentru îmbrăcăminte, parfumuri sau alte achiziţii.
Reclamele, cardurile, legăturile virtuale tehnologice create sunt factori de sensibilizare. Dincolo de trebuinţele uzuale, dorinţa de a avea şi de a accesa uşor, poate reprezenta, spre exemplu dorinţa de un Mercedes şi nu nevoia de a avea un mijloc de transport cu un grad crescut de siguranţă.
Comportamentele acestea nasc dorinţa de bani, care e mai degrabă una artificială şi, în parte, a demonstrat-o şi pandemia.
Unde nu au mai existat ieşiri la restaurant, petreceri, nunţi, botezuri, conferinte etc., nu a mai existat nici nevoia de haine, machiaj, pantofi, costume etc.
Închei acest scurt text cu un sfat. Când te încearcă dorinţa de a cheltui bani, de a face cumpărături, respiră puţin şi adresează-ţi, pe rând, aceste 4 întrebări:
1. Ce şi cât anume îţi doreşti?
2. Pentru ce ai nevoie de asta?
3. Pentru cine cumperi?
4. Cine este responsabil de reacţia ta şi pentru ce?
Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie