23 Sep 2022
V-aţi gândit că uneori, abordarea cu umor a anumitor situaţii de viaţă, v-ar putea fi de ajutor pentru o tranziţie mai uşoară?
Cineva îmi spunea într-o şedinţă de terapie: “Îmi este foarte frică. Nu ştiu ce se va întâmpla, iar teama asta de necunoscut mă copleşeşte. Aşa mă simt de când mă ştiu. Şi, am simţit aceasşi teamă când am avut examen de intrare la liceu, la bacalaureat sau când am pierdut pe cineva drag.”
Frica este un sentiment pe care îl putem simţi şi este în regulă să îl simţim, uneori.
“Sunt emoţiile tale şi trăieşti cu ele indiferent de cum se manifestă. Ele sunt precum copiii tăi; uneori năzdravani, alteori îţi provoacă neplăceri, însă le eşti mereu alături, cauţi să-i asculţi şi să-i înţelegi. Ba, mai mult, îi iubeşti în continuare aşa cum sunt ei”.
A trăi cu emoţiile noastre în momente critice nu este confortabil, pentru majoritatea. Ca terapeut oamenii mă întreabă de multe ori despre ceea ce reprezintă anumite emoţii, cum pot fi ele recunoscute sau definite sau cum putem, în anumite situaţii să facem diferenţa între un gând şi o emoţie.
Este sigur e că emoţiile nu sunt fapte, ci părţi invizibile din fiinţa noastră. Ele nu sunt organice, dar le percepem prin corpul nostru fiindcă suntem în strânsă legătura cu el, fie că realizăm asta sau nu.
Emoţiile creează gânduri, gândurile creează tipare, iar tiparele dau convingerile. Modul în care se petrece întregul fenomen duce, de multe ori, la blocaje în interiorul fiinţei noastre.
Când oamenii simt blocajele spun că experimentează Emoţii. Apoi, le identifică în rele şi mai puţin rele, în negative şi pozitive. Însă, în realitate, emoţiile sunt doar emoţii şi atât.
Instinctiv, primul lucrul care şi-l doreşte o persoană, când are o stare neplăcută este să o facă să dispară. Dar, privind realist, prin ochiul psihoterapeutului, acest lucru nu e posibil şi nici de dorit pe termen lung, din punct de vedere psihologic.
Daca ai perioade mai solicitante, de nelinişte sau teamă crescută, cu administrarea unui tratament neavizat de specialist sau doar cu ajutorul gândirii pozitive se reuşeşte doar o inhibare, o reprimare a lor. Inhibarea, în timp, duce la apariţia mecanismelor distructive, la şi mai multă teamă, la anxietate şi, în final panică.
Dar, cum ar fi dacă ai privi Negativul din altă perspectivă?
Iată câteva exemple: Gandeşte-te la Anxietatea ta ca la o viespe/albină de care îţi e foarte teamă. Ştii că înţepătura ei îţi provoacă discomfort sau inflamaţie. E deja în apropierea ta şi nu îi mai poţi evita prezenţa, iar neliniştea faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla, creşte. Poate îţi vine, instinctiv, să dai mai tare din mâini, să te învârţi în cerc şi creşte agitaţia. Te gândeşti mai intens dacă să o îndepărtezi cu gesturile tale sau nu? Ştii că nu e bine să faci asta şi, totuşi, când simţi ca se apropie dai instinctiv din mână după ea sau îţi vine să fugi.
Dacă te-ai ajuta puţin cu puterea raţiunii şi ai rămâne vigilent fără să te agiţi prea mult, pentru a nu amplifica ceva ce nu îţi doreşti să se întâmple? Poţi învăţa tu de la tine să te însoţeşti în astfel de stări, să stai în prezenţa viespii şi să iei deciziile pe rând, în funcţie de derularea faptelor. Va fi cu efort, cu consum de energie psihică, dar binele tău, sănătatea ta psihică, merită interesul şi efortul pe care le depui.
Un alt exemplu, pentru cei care aveti copii!
Gândiţi-vă că Anxietatea, Panica, emoţiile negative sunt ca un copil buclucas care te provoacă în cele mai nedorite momente. Eşti în autobuz sau în oras şi, dintr-o dată ţipă şi urlă din te miri ce, iar tu, părinte, nu reuşeşti să îl calmezi. Lumea se uită la voi, iar dacă ai şi o convingere legată de imagine sau de judecata celorlalţi, până la un dezastru emoţional nu mai e mult. Cum tratezi situaţia? Copilul tău este emoţiile tale.
Instinctiv îţi vine să faci ceva cât se poate de concret, să obţii imediat un rezultat favorabil, iar copilul nu răspunde îndemnurilor tale raţionale şi, în continuare, urlă parcă şi mai intens şi se răzvrăteşte. Nu înţelegi motivul celor ce se întâmplă, însă încearcă să rămâi cât poţi de ferm alături de el (de trăirea ta, prin analogie).
Pune-te la nivelul copilului, al emoţiei şi rămâi apropiat. Fii, mai degrabă curios despre ce anume se întâmplă la acest nivel, ce simte, ce îşi doreşte şi vizualizează şi care sunt formele de exprimare. Apoi, introdu treptat raţiunea adultului, cu efort susţinut şi manifestat. În caz contrar, copilul va simţi distanţa şi se va agita mai departe pentru că are nevoie să-i fie înţelese pe deplin stările pentru a se simţi înţeles şi acceptat.
Ca adult, faţă de propria persoană e mai greu să raţionalizăm în acest mod stările aparent iraţionale prin care trecem. De aceea este nevoie de exerciţii repetate şi asumate pe perioade mai lungi de timp. Este nevoie de câteva luni pentru a consuma nevoia de a învăţa de la propria persoană şi pentru a te apropia şi împrieteni cu propriile stări.
Doar aşa veţi ajunge să vă cunoaşteţi şi să puteţi colabora. Treptat, te vei încrede şi în ceea ce simţi, nu doar în ce gândeşti.
Şi, exact cum vă însoţiţi propriul copil, pe parcursul creşterii, pentru a dobândi obiceiuri sănătoase de viaţă şi adaptare, faceţi şi faţă de propria persoană.
În concluzie, în traiul cu propriile emoţii, fie alegi să te întâlneşti treptat, cu interes, aici şi acum, într-o înfruntare sănătoasă, fie te vei întâlni cu ele pe un vârf negativ de manifestare a lor, sub formă de panică sau anxietate.
Valentina Şimon, psihoterapet sistemic pentru cuplu şi familie
Sursă foto: https://www.psychologytoday.com/