21 Jan 2021
În cadrul Simon Institute, al cărui membru fondator sunt, împreună cu sora mea Eleonora Toma, am pornit, în 2020, un studiu de cercetare axat pe relaţia copil adult-părinte. Acest studiu are câteva direcţii şi se bazează pe mai multe procese de observare. Odată cu obiectivul principal (ce va fi dezvăluit peste câteva luni), au ieşit în evidenţă tipurile de abuz manifestate conştient sau inconştient, de către părinte, asupra copiilor. Autonomia unui copil de a lua o decizie pentru sine sau în raport cu părintele şi o anumită situaţiede abuz, este, de cele mai multe ori, nulă, absent absenta cu desăvârşire. De aceea comportamentul adultului e considerat abuz chiar şi atunci când, de exemplu, nu este manifestat în mod fizic.
Când vorbim de relațiile cu părinții, lucrurile nu sunt chiar simple pentru toată lumea și putem descoperi, ca specialiști, în urma relatărilor clienților noștri, că există o serie de situaţii dificile și conflictuale între părinți și copiii lor. Chiar și atunci când copiii devin adulți, anumite traume vechi își mențin impactul sau mai rămân situații conflictuale nerezolvate şi purtate de-a lungul timpului, prin viaţă. Acestea activează în interiorul persoanei, răni mutuale, invizibile și vii.
Totuși, în unele cazuri, copiii crescuți adulți au reușit să treacă dincolo de granițele emoționale ale traumelor și să creeze/găsească o stare cât mai apropiată de un echilibru emoțional, să vindece; să creeze un nou proces personal, interior, prin care să meargă mai departe în viață.
În decursul anului 2020, la Simon Institute of Psychology and Psychotherapy am realizat, alături de doi colegi psihoterapuți de familie, profesori universitari, în Israel şi Olanda, un studiu pe procesul de iertare dintre copiii deveniți adulți și părinții lor.
În acest articol – studiu de caz, mă voi concentra, cu precădere pe tipurile de răni emoționale ce se pot petrece şi acumula, de-a lungul copilăriei sau adolescenței, în relația copii-părinți.
Persoanele pe care le-am intervievat m-au impresionat prin puterea și dorința lor de a vedea lucrurile diferit, dar şi prin felul în care au căutat, neîntrerupt, soluţii de a relaționa cu părinții lor, de a le căuta aprecierea și atenția, dincolo de greutățile relational-emoționale pe care le întâmpinau.
Dispoziția copiilor la loialitate, faţă de familia de origine, e puternic dovedită prin însăși asumarea suferințelor ce se petrec în procesul afectiv atunci când părintele, prin autoritatea sa, devine abuziv la nivel psiho-emoțional. Faptul că, în mod repetat copiii își cred părinții, indiferent de ce altceva se mai petrece în context, arată credința afectivă. În astfel de situaţii, nu mă refer la credință în sensul religios, ci la faptul că un copil are nevoie să-și creadă părintele necondiționat, indiferent de ce anume ar înfăptui el pentru a-și forma sisteme viitoare de valori pentru dezvoltarea unor tipare de comunicare și relaționare, pentru mai târziu, în viață, inclusiv față de propria sa ființă.
Studiul nostru arată că, cei mai mulți copii au fost afectați de relația cu ambii părinți. Puține au fost cazurile în care doar unul dintre ei a adus atingeri emoționale abuzive în relația cu copiii. Am ales să vă prezint, în rândurile următoare, o parte dintre cele mai întâlnite răni produse conștient sau inconștient, de către părinți, în relațiile cu copiii lor și câteva exemple despre cum relația maritală disfuncțională a părinților poate avea efecte grave asupra copiilor.
- Forme și manifestări generale emoțional-comportamentale abuzive întâlnite în relația părinților cu copiii lor:
– conflictele din relația maritală a părinților, certurile dintre părinți au expus copilul/copiii în mod direct unui stres emoțional major;
– certurile frecvente intense cu unul dintre părinți sau cu fiecare în parte;
– invalidarea emoțiilor și stilul autoritar, rigid de relaționare al cel puțin unuia dintre părinți;
– lipsa de atenție și dezinteresul față de stările și părerile copiilor;
– consumul abuziv de alcool (preponderent din partea tatălui) care degenera adesea în abuzuri fizice și verbale, înjurături, jigniri sau amenințări;
– abuzurile la adresa sexualității, în special în cazul fetelor.
Componenta sexuală este des întâlnită sub formă de jigniri, amenințări și atac la persoană care umbresc dezvoltarea sănătoasă a fiicelor. Studiul a arătat că acest tip de situații sunt evidente la vârsta adolescenței.
I – 40 de ani
,,Aveam 15 ani și îmi aduc aminte de certurile părinților mei și de momentele în care tata consuma excesiv alcool. După ce termina să se certe cu mama, mă lua pe mine la rost, mă înjura și mă bătea. Subiectul discuției era sex-rolul meu ca viitoare femeie. Mă făcea curvă și îmi spunea că trebuie să fiu virgină, să am grijă de bărbat și de copil, iar restul nu mai contează. Când auzeam, cel mai des mă înfuriam. Apoi, mă simțeam trădată și păcălită de tata; respinsă și disprețuită de el și simţeam o mare durere sufletească. Tocmai eu, fata lui tata, eram privită aşa. Mă întrebam pentru ce mă ține la școală dacă el vedea că trebuia să fiu doar virgină și gospodină.,,
C- 50 de ani
,,Părinții mei erau inconsecvenți în apropierea lor emoțională față de mine. Se certau des și, uneori degenera cu violență fizică asupra mamei. Frica era cea mai mare povară. Nu dormeam nopțile până când nu știam că tata e acasă în pat și dormea. Avea mereu o privire înghețată și nu știam niciodată ce avea să urmeze. Mama nu mă lua niciodată în brațe să mă liniștească, nu se apropia fizic de mine, iar eu sufeream teribil din cauza asta. Mama era total absentă emoțional. Pe tata îl uram noaptea, îmi doream să moară, iar a doua zi parcă era alt om și, oarecum, îl iertam. Am dezvoltat multe simptome, în aceea vreme, pentru mulți ani. Am fost diagnosticată cu scleroză multiplă, până la atacuri de panică în timpul somnului, stări nocturne de sufocare și crize epileptice.
- Forme des înâlnite – violență domestică și atragerea (triangularea ca termen de specialitate) copiilor în conflictul dintre părinți:
– violență fizică și verbală, agresivitate sub toate formele ei;
– critică exagerată și inducerea sentimentului de vinovăție;
– pedepsirea fizică
– triangularea în conflictul marital, al părinților, atragerea a cel puțin unuia dintre frați, acolo unde sunt mai mulți copii. Lupta pentru putere dintre adulți prin plângerea problemelor unuia dintre copii;
– poziționarea unuia dintre copii ca și partener emoțional, în special în cazul fetelor de către mame, ce le împovărează, transformându-le în confidentul lor. Fiica devine astfel substitut al partenerului, în lipsa conexiunii emoționale cu acesta.
AA:
,, De 14 ani aleg să nu mai vorbesc cu tatăl meu, după ce părinții mei au divorţat. O adoram pe mama, mai ales pentru siguranţa pe care o emana şi pentru puterea ei. Eu am fost cea care i-am spus să divorțeze, eu am fost cea căreia îi povestea toate detaliile intime trăite cu viitorii parteneri. Mă simțeam bine, ca un adult, deși devenea obositor, uneori când trebuia s-o alin, în toiul nopţii şi plângeam de mila ei, pentru că tatăl meu îi distrugea viața. Mi-am urât tatăl și le-am interzis tuturor să-l pomenească. Din cauza temperamentului mamei, orice situaţie de stres, era ușor şi rapid transformată în conflict între mine și mama mea. Am fost bătută până la vârsta de 17 ani ”.
A.B.
,,Am avut o relație foarte strânsă cu tatăl meu de care eram dependentă emotional. L-am iubit și l-am admirat foarte mult și am simțit că el este tot ceea ce am. Am luptat mult pentru dragostea și aprecierea lui, deoarece am crezut că fără ele sunt singură și în pericol. După un atac de cord, la vârsta de 39 de ani, i s-a spus că mai are doar 5 ani de trăit. A trecut prin stări foarte dificile (depresie, nevroză, nu știu). A început să bea mult și asta a fost foarte periculos pentru sănătatea lui, dar și pentru noi. Pentru mine a fost de nesuportat și încercam cu disperare să găsesc un sens pentru tot ceea ce trăiam şi eu şi el și să-l iubesc, în același timp. Se omora treptat. Cu fiecare zi ce trecea, se transforma în ceva ce nu cunoscusem până atunci. A fost agresiv şi extrem de dramatic, pentru noi.”
- Forme particulare petrecute indirect înspre sau față de copil:
– Suicidul sau dispariția bruscă prin moarte. Dispariția bruscă a unui părinte prin moarte naturală sau suicid aduce foarte multă furie și îndoială în sufletul unui copil. Sentimentul acut de abandon și faptul că rămân multe situații neclarificate, nespuse, chiar crearea senzației de secret, mai ales atunci când copii au avut o vârstă fragedă la moartea părintelui și nu i s-a adus la cunoștință modul în care s-a petrecut decesul.
Copiii percep stările adulților create în jurul unui subiect considerat secret, fie din cauza durerii neprocesate, fie pentru că ar putea fi vorba despre ceva rușinos. Și în astfel de situaţii, clienții ne descriu prin ce au trecut și cum au resimțit asta, din partea celui plecat și a celor din jur.
M.P.
,,Partea negativă a fost suferința mamei, de-a lungul vieții ei, dar și relația mea cu mama. Îmi amintesc că părinţii mei se luptau mereu, certându-se despre ceva. Mama plângea și tatăl meu bea mult, în acea perioadă. După un timp, mama nu a mai rezistat și, când aveam mai mult nevoie de ea, a decis să îşi curme viaţa. Eram foarte supărată pe toți cei apropiați și, în același timp, mă învinovăţeam că nu i-am fost destul de aproape.,,
R.C.
,,Partea rea a relației cu tatăl meu a fost că el s-a sinucis. A întâmpinat unele probleme la locul de muncă și a început să-și imagineze că se află într-un mare pericol. Era atât de îngrozit, încât singura cale de ieșire, văzută de el, era să-și pună capăt zilelor. Eu aveam 2,8 ani, fratele meu 1,9 ani, iar mama mea 24. Nu-mi amintesc impactul pe care l-a avut moartea lui, asupra celorlalţi, dar gândindu-mă în urmă, pot spune că, pentru mine, a fost unul emoțional imens. Parcă aveam un stigmat. Aveam impresia că toată lumea știe ceva oribil legat de mine. Mi-a fost prea frică să întreb ceva. Unii copii mi-au spus că tatăl meu s-a sinucis și îmi amintesc că eu am tăcut, am vrut să dispar, pentru a evita confruntarea cu disconfortul. În timp, acest lucru m-a condus la sentimente de rușine, „ceva nu este în regulă cu mine”. M-am izolat de oameni, fiind introvertită, am simţit furie.,,
- Ignorarea nevoilor de bază și neasumarea responsabilității față de propria persoană:
– părinții care au așteptări mari din partea copiilor, o presiune majoră care poate duce la conflict;
– lipsa emoțiilor – părinții care nu sunt implicați în viaţa copiilor lor, ci lipsesc mult de acasă, beau mult, creează impresia că adulții nu își asumă responsabilitatea pentru propriile vieți și ignoră nevoile familiei, nu pot controla și asigura îngrijirea copiilor;
– minciuna, ocolirea adevărului.
Acest comportament ne duce la pasul următor, explorarea sentimentelor copiilor. Care au fost rănile lor emoționale și consecinţele care au derivat din nevoia de a îndura, de a suporta?
- Forme de impact și consecințe emoționale resimțite de către copii: Frica, vinovăția, izolarea, nesiguranța emoțională, dezgustul, abandonul, senzația de lipsă de valoare, stigmatul, stima de sine scăzută, îndoielile, secretele și minciunile.
M.G 50:
„Amintirile mele despre părinții mei, până la vârsta de 6 ani, au fost că se certau constant. Întrucât casa părinților mei și casa bunicilor mei erau una lângă alta, practic, pe aceeași proprietate, am fugit de multe ori, căutând refugiu peste noapte, la bunici. Așadar, într-un fel m-am ferit de disfuncționalitatea lor și am crescut mai ales la bunicii mei. După ce am împlinit 6 ani, mama a vizitat Germania și apoi a decis să nu se mai întoarcă. Până la 12 ani, nu am mai văzut-o. Tatăl meu era beat, în majoritatea serilor, după ce venea de la serviciu şi interacţionam puţin cu el, eram totdeauna distanţi unul faţă de celălalt. Nu-mi amintesc să-mi fi arătat vreodată afecțiune, de niciun fel. L-am întrebat, mult mai târziu, de ce a procedat aşa și mi-a spus că a vrut să facă bărbat din mine. Prima dată când m-a îmbrățișat a fost când aveam 22-23 de ani. Nu a avut niciodată încredere în mine sau în oricine altcineva (mi-am dat seama de asta, mult mai târziu). Mi-am amintit momentul în care m-am îndepărtat de el; când m-a făcut mincinos. Probabil că aveam 7 sau 8 ani. Sentimentul de respingere mi-a rămas până în ziua de azi. Caracterul său era foarte dur şi nu făcea compromisuri. Era narcisist, cu o profundă ură înrădăcinată în el. Îmi amintesc ultima dată când am jucat Back Gammon cu el, a pierdut foarte mult şi mi-a spus că trişez. Nu-mi puteam imagina că un tată poate fi atât de competitiv cu propriul său fiu, până la a-l numi trişor. Pe de altă parte, se străduia întotdeauna să câștige bani și să ne asigure viitorul. M-a susținut financiar și mi-a plătit integral școala. Era studios, inteligent și determinat. Chiar dacă nu știa cu adevărat sau nu voia să recunoască, cred că era un om de familie.”
M.M. 42 ani:
,,Cel mai mult m-a afectat lipsa de sinceritate și faptul ca părinţii mei îmi transmiteau un lucru verbal, într-un fel și nonverbal simțeam că situaţia era alta. Simţeam la fel din partea fiecăruia din cei trei părinți. Tatăl meu natural era învățător, iar noi locuiam în apropierea școlii. Când eram la clasa, tatăl meu mă chema mereu lângă el și își împărțea mâncarea cu mine, se juca cu mine mai mult decât cu ceilalți copii, mă ținea în brațe și mi-am dat seama că ceva este diferit acolo. Când bea uneori îmi spunea că eu sunt fata lui, dar când mergeam acasă și puneam întrebări despre asta, toată lumea nega. Apoi când tatăl meu natural era treaz, și el nega cele spuse anterior. M-a afectat cel mai mult incertitudinea și neasumarea venite din partea mamei. Nici măcar în ultima clipă de viaţă nu a fost dispusă să recunoască adevărul. La 15 ani i-am cerut mamei să îmi facă analize medicale, să aflu adevărul și mama mea s-a speriat foarte tare. Faptul că adulții au procedat așa, a trezit în mine foarte multă neîncredere care m-a urmărit mult timp în viață. Mai întâi, tatăl meu natural a murit când eu eram în clasa a 9-a. A fost dureros și evident că mama suferea foarte mult, iar eu am simțit că am pierdut marea şansă la adevăr, dar şi pe cineva drag. Am trăit multă dezamăgire. Soţul mamei nu m-a respins niciodată şi mi-a dat senzația că orice ar fi, el e acolo, lângă mine, dar niciodată nu a zis direct, explicit că eu sunt sau nu a lui. Uneori îi vedeam în ochi frica de a nu ne pierde pe mine și pe mama. Şi el bea și se certa cu mama. Când a murit, în 2004, am simțit că am pierdut cea mai valoroasă sursă de validare. Tata (soţul mamei) a avut tumoră pe creier. Apoi, mama a murit în 2018, de Alzheimer. Cumva, parcă, a făcut asta ca să uite tot. M-am simțit foarte mult timp singură și dacă nu am putut să mă bazez pe capacitatea lor de a spune adevărul, atunci am luat tot ce era negativ, din exterior, de la ceilalți. Credeam tot ce mi se spunea; că sunt proastă şi urâtă. Intrasem în mecanismul de a face cât mai mult pentru ceilalți să mă vadă, să îi mulțumesc și, astfel, mă validam și eu. Însă eu tot nu știam cine sînt. M-am simțit mult timp vinovată, eram și furioasă, dar niciodată nu am fost capabilă să îmi exprim furia. Mă durea ficatul, coloana şi aveam probleme cardiace. Cred că am conștientizat mai mult problemele mele și pentru că ei nu mai erau în viaţă.,,
OM,40:
,,Tatăl meu a devenit alcoolic în timp, dar și violent, uneori, mai ales când am ajuns la vârsta adolescenţei, acum 25 de ani. În copilăria mea, până la 10 ani, el bea mult, lipsea mult de acasă, înșelând-o pe mama (am aflat mai târziu). Uneori, trebuia să meargă noaptea să-l aducă din diferite baruri sau locuri și trebuia să mă ia cu ea. Eram prea mică să rămân singură acasă sau cu fratele meu mai mare. Unul dintre cele mai traumatizante evenimente pe care mi le amintesc a fost când, în timp ce o lovea pe mama, am pășit între ei, iar el ne-a împins pe amândoi peste masă și am căzut. Plângeam şi eu şi mama și a fost foarte umilitor. Dar, la acea vreme, tot ce simțeam era mânie, furie și dezgust. După ce am plecat de acasă a plecat şi el pentru a se muta cu o altă femeie. Mânia mi-a scăzut și, din păcate, am putut să-l iert abia după ce a murit. În ansamblu, ceea ce s-a întâmplat a fost dureros. L-am iertat și nu aș fi putut continua cu viața mea dacă nu aș fi făcut asta, acum 9 ani. Nu știam atunci că se întâmplă asta, dar după un an sau doi am început să-mi dau seama că aveam nevoie să înțeleg, să procesez, să fac pace. Am realizat de unde îmi venea respectul scăzut de sine, mi-am dat seama cum căutam în permanență atenție şi eram foarte geloasă, mai ales în primii 10 ani de relaţie. Mi-am dat seama că primul bărbat care te iubește ca fată și apoi ca femeie, este tatăl tău. Când îți este dor de dragostea respectivă, nu știi cum trebuie să fii iubit, cât de mult valorezi și oricât ar încerca celălalt părinte să compenseze cu dragostea lui, ceva încă lipsește. La înmormântarea lui, acum 9 ani, cealaltă femeie a venit cu fiica ei. Ea avea 12 ani, eu 31 de ani. Eram cu cei doi copii ai mei. Nu a fost confortabil pentru mine și fratele meu să îi vedem acolo, dar am crezut că este corect. A fost greu când am văzut-o pe fata aceea, pe care a crescut-o tata de când avea 3 ani, a dus-o la grădiniță, la școală, în parc, au trăit momente pe care mi-aș fi dorit să le fi trăit cu mine. Ea plângea și mi-a părut rău pentru ea, iar apoi am plans şi eu întrebându-mă unde am greşit. Cred că a fost momentul în care mi-am dat seama că și el ar fi putut fi tată. Probabil că nu eram familia potrivită pentru el, deoarece părinții mei nu au avut niciodată dreptate unul pentru celălalt. A fost momentul în care a început procesul iertării.”
În cazurile în care părinţii au rămas împreună “până când moartea ne va despărţi” sau au ales varianta unui divorţ după mult timp, rănile au fost resimţite de copii, până târziu, chiar şi după adolescenţă şi începutul vieţii de adult tânăr.
În fazele următoare ale studiului, pe care le vom publica, veţi putea afla, printre altele, că procesarea acestor răni, vindecarea emoţională şi iertarea lor a intevenit pentru fiecare respondent al studiului nostru, destul de târziu în viaţă; cu precădere în faza mijlocie a vieţii de adult tânăr şi, mai exact, în momentul unei căsătorii, al apariţiei propriilor copii, al pierderii unei fiinţe dragi sau a părintelui.
Sursa foto: www.cypnow.co.uk
Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic